Partea întunecată a Lunii

de Arry

life_after_death_by_velenorosso9-d5ecaoi

„dacă zeii erau frumoşi, le dedicam osanale.
aşa, le dedic epitafe.”
– O. Hoffman

Sunt un psihopat în 4 acte.
Sau şapte, dacă vă place mai mult această zodie.
Mai bine nouă, pentru că e luna mea preferată.
Sunt, cu alte cuvinte unul dintre acele personaje inumane: lipsit de vitalitate, de viaţă, de inspiraţie. Eu sunt acea pată de întuneric peste slovele cărţii tale preferate. Sunt pauza dintre cuvintele pe care le aştepţi cu nerăbdare. Sunt lipsa de informaţie de pe internet. Eu sunt cel care poartă mereu ochelari de soare, în miezul nopţii, doar pentru a-mi ascunde privirea inexpresivă.

Mi-am tăiat sforile ce mă ţineau legat.
Am tânjit spre o libertate absolută, alta decât cea din „the call of the wild”.
M-a lăsat creatorul din mâna lui, după ce că el m-a modelat, cu degetuţele sale. Mi-a dat ochi şi gură şi nas. Ochi verzi, ca o viperă, pentru că vreau mereu să fiu ocrotit. Uneori albaştrii, pentru că mereu caut căldura cerului şi confortul mării. Piele albă, ca să nu fiu iubit de Galben. Şi un chip puţin dur cioplit, ca să-mi fie „mai uşor” să vin în lume. Dar ce ştia creatorul despre lumea mea?

Îmi plăcea să fiu liber.
Puteam să ating unicorni şi păsări măiastre.
Să văd elfi şi pitici, să ating stoluri de sare şi viermi de nisip. Era Galben mai mereu, iar Albastru tare puţin. Iar atunci, m-am oprit o dată. Am căzut într-o prăpastie.
Nu era atât de adâncă, pe cât credeau oamenii săi. Dar am văzut pentru prima dată Întunericul. Cât de tainic şi maestuos, în roba sa lungă, călcând cu fineţe peste şobolani şi ratoni. Mi-a întins o mână. Şi am acceptat.
Am cântat de braţ cu el, lied-uri uitate de veacuri, am valsat cu Frica, fiica lui mai tânără, iar Moartea, mama ei, mi-a zâmbit frumos. Era  atât de plăpândă şi frumoasă, încât am învăţat să le iubesc pe amândouă, fără să mă mai tem, de un eventual sfârşit. Dar Creatorul meu clătina cu dispreţ. Însă, ce putea el să îmi facă? Acum eram liber, frumos şi arogant, iar nimeni şi nimic nu m-ar fi putut opri.
Şi totuşi, într-o zi, a venit la mine în somn. Mă întorceam pe partea stângă, ca să mă îmbrăţişez cu Întunericul. Pe celălalt l-am refuzat, i-am dat peste mână, dar n-a renunţat. M-a privit cu ochii lui vii, mari şi căprii, şi mi-a zis, aproape şoptit: „ce faci tu, soldat de plumb? Nu poţi vedea că te scufunzi? Asta nu-i libertate, prietene! E doar un sfârşit. Un sfârşit. Şi atât. Vino înapoi, renunţă la căsuţa asta de lut. Nu ştii tu că cei ce au iubit marea au pierit de mâna ei?”
Râdeam. Cu lacrimi şi cu toată inima. Ce ştia ea, a mea făuritoare despre lumea asta, parcă nemuritoare? I-am replicat răstit: „Pleacă, fugi de aici! Lumea asta e frumoasă, iar eu sunt un crai. Mă iubeşte, mă apreciază, iar eu liber sunt, dar vai! Dacă la tine mă întorc, iar mă vei subjuga: îmi vei lega din nou sfori de braţe, şi nu voi mai putea vedea licurici sau greieri. Că sunt zgomotoşi şi te irită.”
Îmi zâmbi candid, uşor matern: „Puiule, e doar un vis. Fac un compromis, dacă asta vrei. Îţi dau luna şi soarele şi îţi aduc maci, şi elefanţi cu fildeş şi piane din argint. Nu te lăsa convins de acest frumos, dar putred, vis.”
„Pleacă, te rog frumos. Ia-ţi cu tine minciunile, te implor! Lasă-mă aici să văd cum e. Ştiu că minţi, aşa faceţi toţi. Vrei să-mi iei libertatea, să mă subjugi, să faci ce vrei din mine! Sunt LIBER, nu vezi? VOI STRIGA ACEST CUVÂNT, ACEASTĂ STARE DE SPIRIT, PE CARE TU NU MI-O POŢI OFERI. PLEACĂ!”
Şi a plecat. Mi-a zâmbit subţire şi a plecat. Iar ultima fărâmă de vis, s-a spulberat.

A doua zi, a venit cu paşi răsunători Întunericul, îmbrăcat la fel de grandios. Mi-a oferit un loc şi o cafea amară, fără lapte sau zahăr. Am înghiţit-o printre dinţi. Idila a luat sfârşit, puteam să aud cum orchestra îşi cânta melancolic ultima sonată, înainte ca Titanicul să se scufunde.
„S-a întâmplat ceva?”
A cuprins scaunul de mânere. Nici nu ştiam că are aşa ceva.
„Am fost buni cu tine. Acum e timpul să ne luăm şi noi tainul. Dragonii apelor l-au cerut, ghearele lor transparente în tablă le înfig. Nisipul prin sită se cerne, iar timpul trece.” O mână ivorie întinse înspre mine. „Dă-mi sufletul tău.”
Un ţurţure mi-a intrat în inimă. Am înlemnit. Iederă îngălbenită îmi strângea încheieturile, eram imobil. „De ce?”
„Tu crezi că lucrurile bune vin pe gratis? Tot ce e frumos în exterior, poate avea un mijloc plin de viermi. O siluetă diafană, nu e neapărat plină de lumină. Există şi artificial, pe lângă natural. Nu ştii că fluturii de noapte sfârşesc din cauza luminii? A unei iluzii?”
„Lasă-mă să plec.”
„Nu. Bună voinţa se plăteşte.”
„Nu…nu, nu, vreau să mă întorc la Creatorul meu. Ea mă înţelege, mă iubeşte. MĂ IUBEŞTE.”
Grohoituri sufocate vin dintr-un gâtlej mult prea uscat.
„Copile…ai refuzat-o. Crezi că ea îşi va mai întoarce acum faţa spre tine? Ai ieşit din lumină, te-ai predat cu trupul, opusului. Eşti în Yin, dar ghinionul tău…acest Yin, nu are Yang. Nu mai ai scăpare. Vei muri întemniţat, dacă e nevoie. Acum, sufletul, te rog.”
Iar o mână slinoasă fusese împunsă spre mine, fără nicio urmă de fineţe. Mi l-am scos din piept, şi l-am ţinut în pumn. Pulsa de atâta dragoste şi viaţă. Avea o lumină puternică, ce putea orbea pe oricine, inclusiv pe zei. Însă, am rămas în scurt timp fără el, când acea mână mi l-a furat, declarându-se noul său propietar.
Acum aparţineam nimănui.

„Ţi-am zis că e un vis putred.” Mi-a reproşat blând, Creatorul. Îmi curăţa rănile cu bucăţi de mătase şi din fărâme de alb şi din fascicole de stele îmi croşeta un nou suflet. Era atât de frumoasă, şi mă luă înapoi, cu toate că o dezamăgisem. Dar, vedeam în ochii ei o tristeţe fără margini, o umbră ce creştea zi de zi. Nici când se juca cu noile ei Suflete, ea nu dispărea. Zâmbetul i s-a transformat într-o lăţire mecanică a buzelor.

Sunt un psihopat în 6 acte.
Unul vid, lipsit de suflet.
Am o nouă haină, e preţioasă, dar nu se potriveşte cu ce sunt eu defapt.
Sunt inuman, o expresie lipsită de esenţă. M-am pierdut printre rândurile autorului meu. Sunt o dramă a propriei vieţi. Îmi sunt cel mai mare duşman.
Am văzut Partea Întunecată a Lunii.
Şi am crezut că acolo se formează ROGVAIVi-ul. Am sperat la o nouă culoare, neştiută de nimeni.
M-am înşelat.
Niciodată lumina n-a avut atât de mult întuneric în esenţă.

(foto)
(trimis şi ici)

(mai e şi aici)

Reclame