adoxografia

de L'Arylequine

nu știu ermenautică.
nu am cunoscut până azi mitul cum că universul ar fi o țestoasă,
și că anul ar trebui să aibă de fapt 13 luni.
în schimb știu că sunt fascinată
de modul în care fierbe apa în ibric,
când îmi pregătesc ceaiul în ceas de noapte.

nu știu să-mi exprim curiozitatea și entuziasmul de copil
când văd că se ridică bule în apă
și se crează condens.
pot doar să-mi pictez un zâmbet pe buze
și să-mi mijesc ochii.

nu știu nici să spun că mă doare.
dar pot să deschid un atlas și să trec cu degetul peste el
și să mă opresc peste o locație îndurerată
și să spun
„aici.”

nu știu să mă exprim.
vorbesc o limbă uitată de toți.

o limbă care nu are nici început, nici sfârșit,
o limbă cu care m-am născut în extremitățile degetelor.

o limbă în care majoritatea lumii e analfabetă.

motiv pentru care mă eschivez să învăț cuvinte într-o limbă cunoscută.
știu să rup una-două într-o limbă germanică și puțin într-una cu origini latine,
dar nu pot să îți spun
„aici mă doare.”
sau „mă bucur să te cunosc.”

poate de asta nici nu mai vreau să învăț o limbă străină.

poate de asta mă uit la stocul de cărți în maghiară
și mă mint pe mine și pe ceilalți,
că nu am un cumul de energie pe care să-l investesc.

dar adevărul e că…

nu vreau să învăț o altă limbă în care să nu fiu înțeleasă.