un atlas al durerii

am venit pe lume fără scop.
sau cel puțin așa mă mint.
defapt probabil primul lucru pe care
l-am gândit
când am venit
a fost ăsta:
„cum pot să vă salvez?”

am luat durerea fiecăruia.
a famișiei, prieteni, amici, colegi, profesori,
dușmani,
iubiți.

am luat-o și am adăugat-o peste durerea
strămoșilor mei
și am încercat să o duc.
să o rezolv.
să o vindec.

cu ce am rămas?
cu furie și două găuri în inimă.
găuri, care deși ne mințim că sunt congenitale,
sunt amplificate de mediu.

îmi place să cred că am simțit prea mult
și asta m-a frânt.

și asta m-a înfuriat.

pentru că deși eu simt.
pe tine, străin care citești aceste rânduri,
pe mama Geea care se stinge sub noi,
și tot ce e între…

alții nu mă simt pe mine.

mă tot întrebam de ce mă simt așa singură pe lume.
pentru că nu sunt.

dar mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva
decât un side quest.
un personaj secundar la care mergi
când ai nevoie.

un personaj care nu contează.
e bidimensional, cu replici bine puse la punct.

dar care o dată ce îți încalcă așteptările,
îl arunci.

atâta sunt.
un ajutor pentru lumea asta.
iar dacă nu pot să dau altora ce au nevoie,
mă scot din viața lor.

mă simt singură pe lumea asta.
eu și durerea mea.
dar din păcate e singurul prieten, care a rămas constant.
a fost mereu acolo.
împreună cu furia.

în rest? toată lumea a plecat.
au dispărut.
se întorc ca refluxul când au nevoie să își
adauge durerea peste grămada pe care deja
o duc.

ce o să se întâmple când nu mai pot?
nu știu.
mi-e frică.

știu că nu sunt un atlas al durerii,
știu că dacă zgâlțâi din umeri nu o să zgâlțâi lumea….

dar o să mă zgâlțâi pe mine.