Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

adoxografia

nu știu ermenautică.
nu am cunoscut până azi mitul cum că universul ar fi o țestoasă,
și că anul ar trebui să aibă de fapt 13 luni.
în schimb știu că sunt fascinată
de modul în care fierbe apa în ibric,
când îmi pregătesc ceaiul în ceas de noapte.

nu știu să-mi exprim curiozitatea și entuziasmul de copil
când văd că se ridică bule în apă
și se crează condens.
pot doar să-mi pictez un zâmbet pe buze
și să-mi mijesc ochii.

nu știu nici să spun că mă doare.
dar pot să deschid un atlas și să trec cu degetul peste el
și să mă opresc peste o locație îndurerată
și să spun
„aici.”

nu știu să mă exprim.
vorbesc o limbă uitată de toți.

o limbă care nu are nici început, nici sfârșit,
o limbă cu care m-am născut în extremitățile degetelor.

o limbă în care majoritatea lumii e analfabetă.

motiv pentru care mă eschivez să învăț cuvinte într-o limbă cunoscută.
știu să rup una-două într-o limbă germanică și puțin într-una cu origini latine,
dar nu pot să îți spun
„aici mă doare.”
sau „mă bucur să te cunosc.”

poate de asta nici nu mai vreau să învăț o limbă străină.

poate de asta mă uit la stocul de cărți în maghiară
și mă mint pe mine și pe ceilalți,
că nu am un cumul de energie pe care să-l investesc.

dar adevărul e că…

nu vreau să învăț o altă limbă în care să nu fiu înțeleasă.

Publicitate

un atlas al durerii

am venit pe lume fără scop.
sau cel puțin așa mă mint.
defapt probabil primul lucru pe care
l-am gândit
când am venit
a fost ăsta:
„cum pot să vă salvez?”

am luat durerea fiecăruia.
a famișiei, prieteni, amici, colegi, profesori,
dușmani,
iubiți.

am luat-o și am adăugat-o peste durerea
strămoșilor mei
și am încercat să o duc.
să o rezolv.
să o vindec.

cu ce am rămas?
cu furie și două găuri în inimă.
găuri, care deși ne mințim că sunt congenitale,
sunt amplificate de mediu.

îmi place să cred că am simțit prea mult
și asta m-a frânt.

și asta m-a înfuriat.

pentru că deși eu simt.
pe tine, străin care citești aceste rânduri,
pe mama Geea care se stinge sub noi,
și tot ce e între…

alții nu mă simt pe mine.

mă tot întrebam de ce mă simt așa singură pe lume.
pentru că nu sunt.

dar mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva
decât un side quest.
un personaj secundar la care mergi
când ai nevoie.

un personaj care nu contează.
e bidimensional, cu replici bine puse la punct.

dar care o dată ce îți încalcă așteptările,
îl arunci.

atâta sunt.
un ajutor pentru lumea asta.
iar dacă nu pot să dau altora ce au nevoie,
mă scot din viața lor.

mă simt singură pe lumea asta.
eu și durerea mea.
dar din păcate e singurul prieten, care a rămas constant.
a fost mereu acolo.
împreună cu furia.

în rest? toată lumea a plecat.
au dispărut.
se întorc ca refluxul când au nevoie să își
adauge durerea peste grămada pe care deja
o duc.

ce o să se întâmple când nu mai pot?
nu știu.
mi-e frică.

știu că nu sunt un atlas al durerii,
știu că dacă zgâlțâi din umeri nu o să zgâlțâi lumea….

dar o să mă zgâlțâi pe mine.

20.03.21

nu mă aștept să înțelegi.
– chiar nu ai cum, nu ai de unde –
câtă durere poate să zacă în mine.

uneori am impresia că doar asta sunt
carne, os, mușchi și durere-
nici nu sunt atât de sigură de mușchi,
uneori.

știu că încerc să o minimizez,
și vorbesc despre violuri ca despre vreme-
despre înșelat ca despre un examen care a mers prost.
despre bârfele lor povești
ca și cum ar fi fost un serial.

dar crede-mă…
crede-mă că e o durere inexplicabilă acolo.
știu că și tu ai trecut prin multe-
și ai reușit să treci.

ai călcat peste trecut ca peste un vierme
de nisip, mult prea mare, mult prea atipic.
dar eu nu…
nu știu cum să fac asta.

am crescut în durere și frică.
nu am avut adolescență,
am avut doar amenințări
și pseudo-relații.

eu nu am avut studenție,
am avut frici și griji
și paranoii
(și dreptate de fiecare dată).

eu nu am avut…viață
până la tine.
și acum, nu știu ce să fac cu ea.

e prea frumos ca să fie adevărat.
e prea frumos ca cineva să aibă grijă de mine-
și să-mi spună treaz că mă iubește mai mult
decât îmi pot imagina.

și să scriu asta doare.
(și doare, doare, doare)
e atât de vie durerea
și mă simt atât de slabă în fața ei.

nu știu ce să fac cu ea,
cum s-o întorc,
cum s-o stăvilesc.

și problema e că nu vine singură.
vine cu frică și neîncredere,
se plimbă ca o sfântă treime abjectă
de braț,
și mă îmbrățișează cu brațele lor
la piepturile lor
iar eu nu pot să fac nimic altceva decât să cedez.

pentru că nimeni nu mi-a aruncat o mână atunci.
și ca să-l citez pe charles bukowski,
am avut atâtea cuțite înfipte în mine
încât atunci când cineva îmi oferă
o floare
e nevoie de timp.

știu că nu mai ai timp-
știu că nu mai ai energie.
(nici eu nu mai am timp, energie)
sau chef să lupt(ăm) cu ele.

dar nu știu ce să fac.
nu știu cum să fac.
încerc, încerc, încerc
dar trecutul meu vine și mă hăpăie.
fricile mele vin și ele.
și eu nu știu să lupt contra lor.

pentru că așa am rămas în viață
atâția ani.

și acum nu mai trebuie să supraviețuiesc
pot doar să trăiesc
și ar trebui,
dar nu știu cum
(nu știu nu știu nu știu nu știu)

poți să mă ajuți?