Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

20.03.21

nu mă aștept să înțelegi.
– chiar nu ai cum, nu ai de unde –
câtă durere poate să zacă în mine.

uneori am impresia că doar asta sunt
carne, os, mușchi și durere-
nici nu sunt atât de sigură de mușchi,
uneori.

știu că încerc să o minimizez,
și vorbesc despre violuri ca despre vreme-
despre înșelat ca despre un examen care a mers prost.
despre bârfele lor povești
ca și cum ar fi fost un serial.

dar crede-mă…
crede-mă că e o durere inexplicabilă acolo.
știu că și tu ai trecut prin multe-
și ai reușit să treci.

ai călcat peste trecut ca peste un vierme
de nisip, mult prea mare, mult prea atipic.
dar eu nu…
nu știu cum să fac asta.

am crescut în durere și frică.
nu am avut adolescență,
am avut doar amenințări
și pseudo-relații.

eu nu am avut studenție,
am avut frici și griji
și paranoii
(și dreptate de fiecare dată).

eu nu am avut…viață
până la tine.
și acum, nu știu ce să fac cu ea.

e prea frumos ca să fie adevărat.
e prea frumos ca cineva să aibă grijă de mine-
și să-mi spună treaz că mă iubește mai mult
decât îmi pot imagina.

și să scriu asta doare.
(și doare, doare, doare)
e atât de vie durerea
și mă simt atât de slabă în fața ei.

nu știu ce să fac cu ea,
cum s-o întorc,
cum s-o stăvilesc.

și problema e că nu vine singură.
vine cu frică și neîncredere,
se plimbă ca o sfântă treime abjectă
de braț,
și mă îmbrățișează cu brațele lor
la piepturile lor
iar eu nu pot să fac nimic altceva decât să cedez.

pentru că nimeni nu mi-a aruncat o mână atunci.
și ca să-l citez pe charles bukowski,
am avut atâtea cuțite înfipte în mine
încât atunci când cineva îmi oferă
o floare
e nevoie de timp.

știu că nu mai ai timp-
știu că nu mai ai energie.
(nici eu nu mai am timp, energie)
sau chef să lupt(ăm) cu ele.

dar nu știu ce să fac.
nu știu cum să fac.
încerc, încerc, încerc
dar trecutul meu vine și mă hăpăie.
fricile mele vin și ele.
și eu nu știu să lupt contra lor.

pentru că așa am rămas în viață
atâția ani.

și acum nu mai trebuie să supraviețuiesc
pot doar să trăiesc
și ar trebui,
dar nu știu cum
(nu știu nu știu nu știu nu știu)

poți să mă ajuți?

cutii și cutiuțe

de când m-am născut am încercat să fiu
tot pe fugă.
să fug de gânduri, de oameni, de gropi, de trânte.
pentru că dacă stăteam prea mult,
ar fi venit și m-ar fi prins de picioare
și m-ar fi închis într-o cușcă.

evit să decorez tot ce am prin casă pentru că încă simt
că trebuie să fug, să plec.
știu că unii au schimbat vieți și au putut să-și pună viața
într-o cutie,
iar eu nu am fost nevoită decât să fac asta de 3 ori.
dar nimeni nu m-a întrebat de câte ori mi-am împachetat viața interioară.

pasiuni, gânduri, muzică, filme, prietenii, iubiri, cărți, desene, amintiri.

le-am împachetat în multe, multe, multe cutii.
compartimentalizat, mi-ar spune specialiștii.
că asta am făcut, așa am fugit de tot ce am putut.

apoi am început să fug prin viață.
la job, la băute, la prieteni,
prin piață;
fugeam de casă, de gânduri, de amintiri, de cutiile care erau prea pline,
și a mers, a mers, a mers…

până nu a mai mers.

acum nu am unde să plec.
afară nu pot că mă sufoc cu masca și
nici spatele nu mă mai ține.
înăuntru nu pot că cutiile sunt prea pline.

nu am la cine să merg pentru că nu știu cine ar putea să mă ajute.
și nu o zic asta ca să fiu arogantă,
specială,
un fulg de zăpadă,

ci pentru că mă simt atât de singură pe lume.

sper să te-neci și să crăpi

am știut mereu că noi suntem la fel –
am mai avut dubii, uneori, dar –
știam. simțeam.

recent mi s-a confirmat
că tu ești eu
(fără reziliență, fără mecanisme)
fără furie
(și factori protectivi).

de asta am încercat să te salvez.
de asta ți-am peticit sufletul,
(ți-am căutat loc de muncă
ți-am susținut pasiunea
și finanțat viciile)
pentru că speram că la un moment dat
o să vezi
o să înțelegi
(și o să ne fie bine).

dar nu a fost să fie.
mi-ai luat tot –
inima, sufletul, voința, visele, banii
(și chiar și plăcerea).
ți-ai bătăt joc,
m-ai umilit
m-ai frânt.

m-ai făcut să cred că sunt greu de iubit.
m-ai făcut să mă îndoiesc de mine, intuiție, alți oameni.
am simțit că înnebunesc-
că îmi pierd mințile, rațiunea.

toată ironia zace în faptul că îți perpetuez comportamentul.
încă nu cred că merit ceea ce am, că o să fiu din nou rănită.
încă îți aud vocea în cap
și uneori îți simt și atingerea
(uneori te și văd și pun mâna pe ce pot
ca să te alung).

uneori îmi amintesc noaptea aceea-
când mi-ai luat tot.
când m-ai rupt, m-ai distrus, m-ai fărămițat.
te-ai asigurat că nu o să mă poată iubi nimeni.
pentru că știi ce bestie zace în mine –
aceeași care e și în tine.

noi suntem, într-adevăr, la fel,
DAR.

sunt mai bună, mai blândă, mai frumoasă, mai inteligentă, mai apreciată, și mai înțelegătoare decât tine.

mereu am fost deasupra ta.
mereu asta te-a futut de-amiaz.
și să știi că uneori chiar te urăsc din tot sufletul –
și îți doresc să mori de boli cronice
și să suferi.

dar am decis că de azi nu te mai las să câștigi.

nu te mai las să-mi controlezi relațiile,
reacțiile
și nu te mai las să fii în mintea mea,
unde ai intrat cu bocancii jegoși,
acum 11 ani.

te reneg, te expulzez, te elimin.
de azi nu ești decât un motiv pentru care mi-am finisat radarul.
de azi nu mai exiști
ca entitate, ca ființă, ca om.

oricât de tare mă doare să tai ceva din mine,
îmi aduc aminte că și furunculul de la cot,
tot parte din mine a fost.
însă, nu era decât o boală, un streptococ
și asta ești și tu:

o bacterie, o lipitoare, un coșmar, un miros neplăcut, o greșeală

nu te mai las să mă transformi în tine.
doar pentru că ne bem cafeaua la fel,
eu nu sunt tu
și tu nu ești eu.

nu te mai las să mă sabotezi
din nou și din nou și din nou.
nu te las să mă omori
să mă distrugi
să mă umilești.

de azi s-a terminat.
nu te mai las.
gata,
hai sictir și pa.