cutii și cutiuțe

de L'Arylequine

de când m-am născut am încercat să fiu
tot pe fugă.
să fug de gânduri, de oameni, de gropi, de trânte.
pentru că dacă stăteam prea mult,
ar fi venit și m-ar fi prins de picioare
și m-ar fi închis într-o cușcă.

evit să decorez tot ce am prin casă pentru că încă simt
că trebuie să fug, să plec.
știu că unii au schimbat vieți și au putut să-și pună viața
într-o cutie,
iar eu nu am fost nevoită decât să fac asta de 3 ori.
dar nimeni nu m-a întrebat de câte ori mi-am împachetat viața interioară.

pasiuni, gânduri, muzică, filme, prietenii, iubiri, cărți, desene, amintiri.

le-am împachetat în multe, multe, multe cutii.
compartimentalizat, mi-ar spune specialiștii.
că asta am făcut, așa am fugit de tot ce am putut.

apoi am început să fug prin viață.
la job, la băute, la prieteni,
prin piață;
fugeam de casă, de gânduri, de amintiri, de cutiile care erau prea pline,
și a mers, a mers, a mers…

până nu a mai mers.

acum nu am unde să plec.
afară nu pot că mă sufoc cu masca și
nici spatele nu mă mai ține.
înăuntru nu pot că cutiile sunt prea pline.

nu am la cine să merg pentru că nu știu cine ar putea să mă ajute.
și nu o zic asta ca să fiu arogantă,
specială,
un fulg de zăpadă,

ci pentru că mă simt atât de singură pe lume.