Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Categorie: gânduri aleatorii

adoxografia

nu știu ermenautică.
nu am cunoscut până azi mitul cum că universul ar fi o țestoasă,
și că anul ar trebui să aibă de fapt 13 luni.
în schimb știu că sunt fascinată
de modul în care fierbe apa în ibric,
când îmi pregătesc ceaiul în ceas de noapte.

nu știu să-mi exprim curiozitatea și entuziasmul de copil
când văd că se ridică bule în apă
și se crează condens.
pot doar să-mi pictez un zâmbet pe buze
și să-mi mijesc ochii.

nu știu nici să spun că mă doare.
dar pot să deschid un atlas și să trec cu degetul peste el
și să mă opresc peste o locație îndurerată
și să spun
„aici.”

nu știu să mă exprim.
vorbesc o limbă uitată de toți.

o limbă care nu are nici început, nici sfârșit,
o limbă cu care m-am născut în extremitățile degetelor.

o limbă în care majoritatea lumii e analfabetă.

motiv pentru care mă eschivez să învăț cuvinte într-o limbă cunoscută.
știu să rup una-două într-o limbă germanică și puțin într-una cu origini latine,
dar nu pot să îți spun
„aici mă doare.”
sau „mă bucur să te cunosc.”

poate de asta nici nu mai vreau să învăț o limbă străină.

poate de asta mă uit la stocul de cărți în maghiară
și mă mint pe mine și pe ceilalți,
că nu am un cumul de energie pe care să-l investesc.

dar adevărul e că…

nu vreau să învăț o altă limbă în care să nu fiu înțeleasă.

un atlas al durerii

am venit pe lume fără scop.
sau cel puțin așa mă mint.
defapt probabil primul lucru pe care
l-am gândit
când am venit
a fost ăsta:
„cum pot să vă salvez?”

am luat durerea fiecăruia.
a famișiei, prieteni, amici, colegi, profesori,
dușmani,
iubiți.

am luat-o și am adăugat-o peste durerea
strămoșilor mei
și am încercat să o duc.
să o rezolv.
să o vindec.

cu ce am rămas?
cu furie și două găuri în inimă.
găuri, care deși ne mințim că sunt congenitale,
sunt amplificate de mediu.

îmi place să cred că am simțit prea mult
și asta m-a frânt.

și asta m-a înfuriat.

pentru că deși eu simt.
pe tine, străin care citești aceste rânduri,
pe mama Geea care se stinge sub noi,
și tot ce e între…

alții nu mă simt pe mine.

mă tot întrebam de ce mă simt așa singură pe lume.
pentru că nu sunt.

dar mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva
decât un side quest.
un personaj secundar la care mergi
când ai nevoie.

un personaj care nu contează.
e bidimensional, cu replici bine puse la punct.

dar care o dată ce îți încalcă așteptările,
îl arunci.

atâta sunt.
un ajutor pentru lumea asta.
iar dacă nu pot să dau altora ce au nevoie,
mă scot din viața lor.

mă simt singură pe lumea asta.
eu și durerea mea.
dar din păcate e singurul prieten, care a rămas constant.
a fost mereu acolo.
împreună cu furia.

în rest? toată lumea a plecat.
au dispărut.
se întorc ca refluxul când au nevoie să își
adauge durerea peste grămada pe care deja
o duc.

ce o să se întâmple când nu mai pot?
nu știu.
mi-e frică.

știu că nu sunt un atlas al durerii,
știu că dacă zgâlțâi din umeri nu o să zgâlțâi lumea….

dar o să mă zgâlțâi pe mine.

sper să te-neci și să crăpi

am știut mereu că noi suntem la fel –
am mai avut dubii, uneori, dar –
știam. simțeam.

recent mi s-a confirmat
că tu ești eu
(fără reziliență, fără mecanisme)
fără furie
(și factori protectivi).

de asta am încercat să te salvez.
de asta ți-am peticit sufletul,
(ți-am căutat loc de muncă
ți-am susținut pasiunea
și finanțat viciile)
pentru că speram că la un moment dat
o să vezi
o să înțelegi
(și o să ne fie bine).

dar nu a fost să fie.
mi-ai luat tot –
inima, sufletul, voința, visele, banii
(și chiar și plăcerea).
ți-ai bătăt joc,
m-ai umilit
m-ai frânt.

m-ai făcut să cred că sunt greu de iubit.
m-ai făcut să mă îndoiesc de mine, intuiție, alți oameni.
am simțit că înnebunesc-
că îmi pierd mințile, rațiunea.

toată ironia zace în faptul că îți perpetuez comportamentul.
încă nu cred că merit ceea ce am, că o să fiu din nou rănită.
încă îți aud vocea în cap
și uneori îți simt și atingerea
(uneori te și văd și pun mâna pe ce pot
ca să te alung).

uneori îmi amintesc noaptea aceea-
când mi-ai luat tot.
când m-ai rupt, m-ai distrus, m-ai fărămițat.
te-ai asigurat că nu o să mă poată iubi nimeni.
pentru că știi ce bestie zace în mine –
aceeași care e și în tine.

noi suntem, într-adevăr, la fel,
DAR.

sunt mai bună, mai blândă, mai frumoasă, mai inteligentă, mai apreciată, și mai înțelegătoare decât tine.

mereu am fost deasupra ta.
mereu asta te-a futut de-amiaz.
și să știi că uneori chiar te urăsc din tot sufletul –
și îți doresc să mori de boli cronice
și să suferi.

dar am decis că de azi nu te mai las să câștigi.

nu te mai las să-mi controlezi relațiile,
reacțiile
și nu te mai las să fii în mintea mea,
unde ai intrat cu bocancii jegoși,
acum 11 ani.

te reneg, te expulzez, te elimin.
de azi nu ești decât un motiv pentru care mi-am finisat radarul.
de azi nu mai exiști
ca entitate, ca ființă, ca om.

oricât de tare mă doare să tai ceva din mine,
îmi aduc aminte că și furunculul de la cot,
tot parte din mine a fost.
însă, nu era decât o boală, un streptococ
și asta ești și tu:

o bacterie, o lipitoare, un coșmar, un miros neplăcut, o greșeală

nu te mai las să mă transformi în tine.
doar pentru că ne bem cafeaua la fel,
eu nu sunt tu
și tu nu ești eu.

nu te mai las să mă sabotezi
din nou și din nou și din nou.
nu te las să mă omori
să mă distrugi
să mă umilești.

de azi s-a terminat.
nu te mai las.
gata,
hai sictir și pa.