Păcatele mele, boemo!

de Arry

tumblr_m0xve7lpYH1qhccdpo1_500

„Cât de mult păcătuim…prin promisuni deșarte și gânduri nespuse, obscene, duse până a paroxism. Cum se conturează în mintea noastră siluete ireale, perfecționate, care ne atrag în iureșul păcatului… „Haide, nu vei păţi nimic, o viaţă avem, trebuie să simţi!” Sângele ţi se urcă înspre tâmple, iar tu eşti îmbătat de beţia gânduui, a păcatuului vulgar, şi nu trece mult, până te găseşti gâfâind, lângă un necunoscut. Îi simţi mirosul: alcool şi tutun, iar mai apoi deschizi ochii – a fost un vis.

Te ridici de la birou, te scuturi de cenuşa scrumului şi o vezi cum doarme neîintoarsă, neîntinată, inocentă până în măduva oaselor, cu ochi care se vor ironici. Se întoarce pe o parte, zâmbeşte în somn, însă eşti neimpresionat. Închizi uşa şi te întorci la păcătoasa ta imaginară.”

– Iubeşti pe altcineva? Te întreabă ea, următoarea dimineaţă. Intuiţie feminină, spirit de observaţie? Ştie ea ce ştie. Se luptă în fiecare noapte cu gândurile ei şi cu amanţi maginari. O vezi cum se zvârcoleşte şi cum priveşte în gol când o iubeşti. Ea neagă, dar şi tu ai pe alta, e imaginară şi totuşi reală, a făcut parte din viaţa ta, dar a plecat…A realizat că merită ceva mai bun decât un meloman îndrăgostit de propria lui minte şi acustică.

– E ea, nu-i aşa? Fata creată din fum, care acum e…
– Taci.

Are dreptate, e perspicace. Ea e scrum şi mă gândesc la ea de fiecare dată când fumez. Îmi privesc mâna stangă – degetele încolăcite pe o ţigară, ce o fumează vântul. A fost femeia mea idilică, create din note. Câte promisiuni, câte vise i-am zis că o să-i îndeplinesc. M-a târât în intimitatea ei, m-a lăsat să fac dragoste cu sufletul ei, cum nimeni n-a reuşit să o facă. Va fi mereu amanta mea nedeclarat, păcatul capital, motivul gândurilor aiurea, privirile rătăcite din tramvai. Trec aproape zilnic, pe sub geamul ei. Iau tramvaiul, intenţionat, căci e violet, culoarea ei favorită. Şi privesc, fumând, apărătoarea din catifeaua roşie. „E cu el, se iubesc cum o făceam şi noi cândva, cu lumina stinsă, că era pudică şi întotdeauna se transforma într-o divă, când doar conturul trupurilor noastre rămâne.” Arunc ţigara şi iau spre casă autobuzul ei preferat. Îi simt pretutindeni mirosul. Dar ea nu e.

–  De ce nu vă împăcaţi?
–  Pentru că dragostea noastră s-a dispersat ca un fuior de fum.

Dar am văzut-o…în Corso. Îşi dorea dintotdeauna să meargă acolo, datorită literaturii interbelice. E o boemă înfocată, care iubeşte prin toţi porii, singura cu care făceam dragoste mental. Nu era slabă, nici grasă, ci perfectă, aşa cum nicio altă femeie nu a fost. O păcătoasă, o sfântă, prostituata mea virgină, ce scria versuri pe colţuri de şerveţele şi pe antebraţ. Un haos mişcător, şi totodată o operă de artă.

– O mai iubeşti?

Doamne, da! Sufletul meu o caută neîncetat, trupul meu o doreşte. Şi căpşorul ăsta arămiu se uită îndurerat la mine. De ce nu ea?
Sting ţigara stângaci.

– Nu.

Zâmbeşte. Dar mint, mint de îngheaţă apele. Cât e ceasul? Ah, doisprezece. Poate e la birou, la o şuetă cu colegii, fiind carismatică, ca întotdeauna, cucerindu-i cu şarmul ei. Pardon, e sămbâtă. Face dragoste sau stă leneşă lângă el, alintându-se ca o pisică. E „iubibilă”. Trebuie s-o văd…Huligana mea.

Ea se ridică de la masă şi adună cănile şi ultimele resturi. Îmi amintesc că aseară am mers în cafeneaua ei preferată, la o piesă de teatru. Şi actriţa îi striga numele îndurerată, urla, iar inima mea mi se frângea. Simţeam cum toate tendoanele se rup, iar artiile se despart de ventricule. Şi am văzut-o, în primele rânduri, îmbrăcată în bej, atât de fadă, dar atât de strălucitoare. Iar el, o săruta pe umeri şi-i săruta încheieturile cu atâta pathos. Nu m-a văzut, atâta noroc. Câtă gelozie. Sunt incoerent.

– Am auzit de ea ieri.

Ghem inima, stomacul gol.

– Se logodeşte.

Şi toată lumea cade în bucăţi. A mea divă, amantă şi păcat capital, mă lasă pentru o iluzie a minţii ei, un H. Inexistent. Nu zicea că H. Şi S. Sunt aceiaşi? Eu eram H., de ce-l alege pe S? De ce?

Din nou noapte, din nou alte păcate. E frumoasă şi părea inocentă. Se voia vulgară, dar arăta ca un clovn. Nu putea fi decât boemă şi nu trebuia să încerce să fie senzuală. Bărbaţii întorceau capul după ea pe stradă, iar eu eram gelos. Dar, apoi mi se dăruia cu atâta ardoare şi dragoste, încât când o aveam pe de-a întregul, când îi frământam trupul şi simţeam mirosul cărnii ei, uitam cât de pângărită a fost cu gândurile altora…

– Hai în pat.
– Vin.

Iubeam când ea mă chema, atingându-mi tâmplele. Apoi, se depărta şi mă îmbrăţişa strâns, sărutându-mă pe gât. Păcătoasa mea.

Îmi mai aprind o ţigară. E a altuia, mă resemnez. De mâine mă las de fumat, îmi aminteşte de ea: „Fumatul e o artă, de asta e febleţea mea”.

Telefonul vibrează, chipul ei se pierde în neant. Nu l-am mai auzit de câteva ore, aşadar tresar speriat. Văd numele ei. Nu pot citi mesajul. Însă, mă încumet. Câteva cuvinte lejere, punctuaţie şi ortografie impecabilă:
„Fals. Nu mă mărit. Nu pot renunţa la al meu H. Acesta e doar o iluzie, un fad S. Poate chiar te iubesc, dar cine sunt eu să intervin în viaţa ta tihnită?”

Toată lumea mea se dă peste cap. Amanta nopţii, femeia de fum, mă iubeşte? Să fie soartă, ironie, hazard? Deschid geamul să scuip. Sunt fericit. Dar e fals? Şi ce fac eu cu căpşorul arămiu? Mă  sprijin în coate. E capricioasă, bruneta mea cu ochi ironici. Boema mea. Dacă sunt doar o poftă, o dorinţă. Nu ştiu, o iubesc.  Dar nu pot să renunţ la căpşorul arămiu, dar nici să păcătuiesc cu amanta nopţii, boema.

Trag fumuri pripite, plămânii îmi sunt plini. Fac dragoste imaginar, cu boema. Cu toţii păcătuim. Eu sunt cel mai păcătos dintre toţi, căci fur şi mint, ucid speranţe şi râvnesc a bunul altuia. Rânjesc. E a mea…A mea!

Boemului meu,
melomanul îndrăgostit de propria acustică,
Cu dragoste,
domniţa din fum.

La mulţi ani.

Reclame