Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Etichetă: întuneric

nu crezi că se poate desena și cu scrum?

tumblr_n61bdyK5Yx1rwtk9uo1_500

 

 

Kait,

îmi tot spui că ar trebui să învăț să trăiesc fără tine. să îmi manevrez mâinile fără sforile unui păpușar, să respir fără aparatele care sunt conectate la o priză, la curent, la ceva mai real și palpabil decât ce avem noi acum. dar tu? tu ce faci? tu ce simți? tu poți?

îmi rostești vreodată numele în întuneric?

împărțim același cer și suntem făcuți din aceași materie intergalactică, dar niciodată nu te-am simțit mai diferită de mine. te văd așa, mândră și infaibilă, inexpugnabilă ca o cetate, ca un Helm’s Deep fără scurgeri. stai dreaptă și falnică, dar părul tot îți alunecă în față. ai privirea unui om înfrânt în general, dar când mă vezi, se metamorofzează. dar nu ca și Kafka, nu…

îmi scrii vreodată scrisori fără adresă și fără nume pe care le arunci într-o cutie?

ce e sufletul, mă întreb uneori, la 4 dimineața, când îmi aprind o țigară. soarele nu se deșteaptă încă, și nici tramvaiele nu circulă. așa că îmi imaginez că nu dormi. că stai trează, undeva, undeva în lumea asta. că citești sau visezi cu ochii deschiși. că asculți muzică sau că-ți îmbrățișezi labradorul. că plângi în paginile unei cărți necitite până la final. că-ți dorești să fii altfel.

cum poți să uiți pe cineva care înseamnă totul pentru tine?

mi-am promis că te iau de mână și te târăsc pe malul Sulinei, între mare și Dunăre. că te trântesc pe plajă și te oblig să-mi spui de ce ți-ai downloadat 7 cărți ale lui Asimov când le poți împrumuta. o să te întreb de ce citești despre vinuri când tu nu bei. și de ce visezi fără să faci ceva?

îți mai crăpi pielea?

mai bine ai crăpa lemne sau ai rupe pagini nescrise. sau scrisori necitite. sau mai bine ai rupe fotografii și gânduri. imaginează-ți asta: tu. gândurile tale. care sunt. sfâșâiate.

take me somewhere nice.

hai să o lăsăm moartă. viața este ce este, un amalgam continuu de jeguri și mucuri de țigară. iar uneori fumul mai iasă din ele. totul este o pâclă groasă, metamorfozată într-un praf fin, care în loc să se așeze pe mobilă, se așează pe suflet. dacă există.

nu crezi că se poate desena și cu scrum?

ușa îți e deschisă. alegerea e a ta. nu există pilula roșie sau albastră, ci doar o singură cale, iar tu o știi cel mai bine. mai bine decât oricare prieten în sânul căruia îți cauți liniștea. mai bine decât oricare rânduri. pune mâna și futu-i dumnezeul ei de viață, fă-o.

să nu mă uiți.

dar să mă ierți. și să îmbrățișezi Labradorul din partea mea. știe că-l iubesc mai mult decât țigările.

nu, nu-mi scrie.
sfâșâie-o după ce o citești. doar o dată, Kait. o singură dată. nu analiza prea mult. n-are sens. nu.are.

Halewicz

Partea întunecată a Lunii

life_after_death_by_velenorosso9-d5ecaoi

„dacă zeii erau frumoşi, le dedicam osanale.
aşa, le dedic epitafe.”
– O. Hoffman

Sunt un psihopat în 4 acte.
Sau şapte, dacă vă place mai mult această zodie.
Mai bine nouă, pentru că e luna mea preferată.
Sunt, cu alte cuvinte unul dintre acele personaje inumane: lipsit de vitalitate, de viaţă, de inspiraţie. Eu sunt acea pată de întuneric peste slovele cărţii tale preferate. Sunt pauza dintre cuvintele pe care le aştepţi cu nerăbdare. Sunt lipsa de informaţie de pe internet. Eu sunt cel care poartă mereu ochelari de soare, în miezul nopţii, doar pentru a-mi ascunde privirea inexpresivă.

Mi-am tăiat sforile ce mă ţineau legat.
Am tânjit spre o libertate absolută, alta decât cea din „the call of the wild”.
M-a lăsat creatorul din mâna lui, după ce că el m-a modelat, cu degetuţele sale. Mi-a dat ochi şi gură şi nas. Ochi verzi, ca o viperă, pentru că vreau mereu să fiu ocrotit. Uneori albaştrii, pentru că mereu caut căldura cerului şi confortul mării. Piele albă, ca să nu fiu iubit de Galben. Şi un chip puţin dur cioplit, ca să-mi fie „mai uşor” să vin în lume. Dar ce ştia creatorul despre lumea mea?

Îmi plăcea să fiu liber.
Puteam să ating unicorni şi păsări măiastre.
Să văd elfi şi pitici, să ating stoluri de sare şi viermi de nisip. Era Galben mai mereu, iar Albastru tare puţin. Iar atunci, m-am oprit o dată. Am căzut într-o prăpastie.
Nu era atât de adâncă, pe cât credeau oamenii săi. Dar am văzut pentru prima dată Întunericul. Cât de tainic şi maestuos, în roba sa lungă, călcând cu fineţe peste şobolani şi ratoni. Mi-a întins o mână. Şi am acceptat.
Am cântat de braţ cu el, lied-uri uitate de veacuri, am valsat cu Frica, fiica lui mai tânără, iar Moartea, mama ei, mi-a zâmbit frumos. Era  atât de plăpândă şi frumoasă, încât am învăţat să le iubesc pe amândouă, fără să mă mai tem, de un eventual sfârşit. Dar Creatorul meu clătina cu dispreţ. Însă, ce putea el să îmi facă? Acum eram liber, frumos şi arogant, iar nimeni şi nimic nu m-ar fi putut opri.
Şi totuşi, într-o zi, a venit la mine în somn. Mă întorceam pe partea stângă, ca să mă îmbrăţişez cu Întunericul. Pe celălalt l-am refuzat, i-am dat peste mână, dar n-a renunţat. M-a privit cu ochii lui vii, mari şi căprii, şi mi-a zis, aproape şoptit: „ce faci tu, soldat de plumb? Nu poţi vedea că te scufunzi? Asta nu-i libertate, prietene! E doar un sfârşit. Un sfârşit. Şi atât. Vino înapoi, renunţă la căsuţa asta de lut. Nu ştii tu că cei ce au iubit marea au pierit de mâna ei?”
Râdeam. Cu lacrimi şi cu toată inima. Ce ştia ea, a mea făuritoare despre lumea asta, parcă nemuritoare? I-am replicat răstit: „Pleacă, fugi de aici! Lumea asta e frumoasă, iar eu sunt un crai. Mă iubeşte, mă apreciază, iar eu liber sunt, dar vai! Dacă la tine mă întorc, iar mă vei subjuga: îmi vei lega din nou sfori de braţe, şi nu voi mai putea vedea licurici sau greieri. Că sunt zgomotoşi şi te irită.”
Îmi zâmbi candid, uşor matern: „Puiule, e doar un vis. Fac un compromis, dacă asta vrei. Îţi dau luna şi soarele şi îţi aduc maci, şi elefanţi cu fildeş şi piane din argint. Nu te lăsa convins de acest frumos, dar putred, vis.”
„Pleacă, te rog frumos. Ia-ţi cu tine minciunile, te implor! Lasă-mă aici să văd cum e. Ştiu că minţi, aşa faceţi toţi. Vrei să-mi iei libertatea, să mă subjugi, să faci ce vrei din mine! Sunt LIBER, nu vezi? VOI STRIGA ACEST CUVÂNT, ACEASTĂ STARE DE SPIRIT, PE CARE TU NU MI-O POŢI OFERI. PLEACĂ!”
Şi a plecat. Mi-a zâmbit subţire şi a plecat. Iar ultima fărâmă de vis, s-a spulberat.

A doua zi, a venit cu paşi răsunători Întunericul, îmbrăcat la fel de grandios. Mi-a oferit un loc şi o cafea amară, fără lapte sau zahăr. Am înghiţit-o printre dinţi. Idila a luat sfârşit, puteam să aud cum orchestra îşi cânta melancolic ultima sonată, înainte ca Titanicul să se scufunde.
„S-a întâmplat ceva?”
A cuprins scaunul de mânere. Nici nu ştiam că are aşa ceva.
„Am fost buni cu tine. Acum e timpul să ne luăm şi noi tainul. Dragonii apelor l-au cerut, ghearele lor transparente în tablă le înfig. Nisipul prin sită se cerne, iar timpul trece.” O mână ivorie întinse înspre mine. „Dă-mi sufletul tău.”
Un ţurţure mi-a intrat în inimă. Am înlemnit. Iederă îngălbenită îmi strângea încheieturile, eram imobil. „De ce?”
„Tu crezi că lucrurile bune vin pe gratis? Tot ce e frumos în exterior, poate avea un mijloc plin de viermi. O siluetă diafană, nu e neapărat plină de lumină. Există şi artificial, pe lângă natural. Nu ştii că fluturii de noapte sfârşesc din cauza luminii? A unei iluzii?”
„Lasă-mă să plec.”
„Nu. Bună voinţa se plăteşte.”
„Nu…nu, nu, vreau să mă întorc la Creatorul meu. Ea mă înţelege, mă iubeşte. MĂ IUBEŞTE.”
Grohoituri sufocate vin dintr-un gâtlej mult prea uscat.
„Copile…ai refuzat-o. Crezi că ea îşi va mai întoarce acum faţa spre tine? Ai ieşit din lumină, te-ai predat cu trupul, opusului. Eşti în Yin, dar ghinionul tău…acest Yin, nu are Yang. Nu mai ai scăpare. Vei muri întemniţat, dacă e nevoie. Acum, sufletul, te rog.”
Iar o mână slinoasă fusese împunsă spre mine, fără nicio urmă de fineţe. Mi l-am scos din piept, şi l-am ţinut în pumn. Pulsa de atâta dragoste şi viaţă. Avea o lumină puternică, ce putea orbea pe oricine, inclusiv pe zei. Însă, am rămas în scurt timp fără el, când acea mână mi l-a furat, declarându-se noul său propietar.
Acum aparţineam nimănui.

„Ţi-am zis că e un vis putred.” Mi-a reproşat blând, Creatorul. Îmi curăţa rănile cu bucăţi de mătase şi din fărâme de alb şi din fascicole de stele îmi croşeta un nou suflet. Era atât de frumoasă, şi mă luă înapoi, cu toate că o dezamăgisem. Dar, vedeam în ochii ei o tristeţe fără margini, o umbră ce creştea zi de zi. Nici când se juca cu noile ei Suflete, ea nu dispărea. Zâmbetul i s-a transformat într-o lăţire mecanică a buzelor.

Sunt un psihopat în 6 acte.
Unul vid, lipsit de suflet.
Am o nouă haină, e preţioasă, dar nu se potriveşte cu ce sunt eu defapt.
Sunt inuman, o expresie lipsită de esenţă. M-am pierdut printre rândurile autorului meu. Sunt o dramă a propriei vieţi. Îmi sunt cel mai mare duşman.
Am văzut Partea Întunecată a Lunii.
Şi am crezut că acolo se formează ROGVAIVi-ul. Am sperat la o nouă culoare, neştiută de nimeni.
M-am înşelat.
Niciodată lumina n-a avut atât de mult întuneric în esenţă.

(foto)
(trimis şi ici)

(mai e şi aici)

Trage-mă în piept.

Ştiu că nu mă mai iubeşti;
e în regulă, văd de la distanţă.

Ştiu că mă ţii de mână, doar ca să nu mă absoarbă întunericul.
E în regulă.
Ne înţelegem noi doi.

Poţi să-mi dai drumul,
şi să mai tragi în piept un fum.
Unul amar pentru moarte,
şi unul dulce, pentru noapte.

Nu vrei?
atunci prefă-mă în scrum,
şi trage-mă cu nesaţ.
În piept.
Te voi proteja de altceva.

De alte boli,
de alte gânduri.
Voi fi mereu, acolo.