Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Categorie: monologuri adresate

cutii și cutiuțe

de când m-am născut am încercat să fiu
tot pe fugă.
să fug de gânduri, de oameni, de gropi, de trânte.
pentru că dacă stăteam prea mult,
ar fi venit și m-ar fi prins de picioare
și m-ar fi închis într-o cușcă.

evit să decorez tot ce am prin casă pentru că încă simt
că trebuie să fug, să plec.
știu că unii au schimbat vieți și au putut să-și pună viața
într-o cutie,
iar eu nu am fost nevoită decât să fac asta de 3 ori.
dar nimeni nu m-a întrebat de câte ori mi-am împachetat viața interioară.

pasiuni, gânduri, muzică, filme, prietenii, iubiri, cărți, desene, amintiri.

le-am împachetat în multe, multe, multe cutii.
compartimentalizat, mi-ar spune specialiștii.
că asta am făcut, așa am fugit de tot ce am putut.

apoi am început să fug prin viață.
la job, la băute, la prieteni,
prin piață;
fugeam de casă, de gânduri, de amintiri, de cutiile care erau prea pline,
și a mers, a mers, a mers…

până nu a mai mers.

acum nu am unde să plec.
afară nu pot că mă sufoc cu masca și
nici spatele nu mă mai ține.
înăuntru nu pot că cutiile sunt prea pline.

nu am la cine să merg pentru că nu știu cine ar putea să mă ajute.
și nu o zic asta ca să fiu arogantă,
specială,
un fulg de zăpadă,

ci pentru că mă simt atât de singură pe lume.

sper să te-neci și să crăpi

am știut mereu că noi suntem la fel –
am mai avut dubii, uneori, dar –
știam. simțeam.

recent mi s-a confirmat
că tu ești eu
(fără reziliență, fără mecanisme)
fără furie
(și factori protectivi).

de asta am încercat să te salvez.
de asta ți-am peticit sufletul,
(ți-am căutat loc de muncă
ți-am susținut pasiunea
și finanțat viciile)
pentru că speram că la un moment dat
o să vezi
o să înțelegi
(și o să ne fie bine).

dar nu a fost să fie.
mi-ai luat tot –
inima, sufletul, voința, visele, banii
(și chiar și plăcerea).
ți-ai bătăt joc,
m-ai umilit
m-ai frânt.

m-ai făcut să cred că sunt greu de iubit.
m-ai făcut să mă îndoiesc de mine, intuiție, alți oameni.
am simțit că înnebunesc-
că îmi pierd mințile, rațiunea.

toată ironia zace în faptul că îți perpetuez comportamentul.
încă nu cred că merit ceea ce am, că o să fiu din nou rănită.
încă îți aud vocea în cap
și uneori îți simt și atingerea
(uneori te și văd și pun mâna pe ce pot
ca să te alung).

uneori îmi amintesc noaptea aceea-
când mi-ai luat tot.
când m-ai rupt, m-ai distrus, m-ai fărămițat.
te-ai asigurat că nu o să mă poată iubi nimeni.
pentru că știi ce bestie zace în mine –
aceeași care e și în tine.

noi suntem, într-adevăr, la fel,
DAR.

sunt mai bună, mai blândă, mai frumoasă, mai inteligentă, mai apreciată, și mai înțelegătoare decât tine.

mereu am fost deasupra ta.
mereu asta te-a futut de-amiaz.
și să știi că uneori chiar te urăsc din tot sufletul –
și îți doresc să mori de boli cronice
și să suferi.

dar am decis că de azi nu te mai las să câștigi.

nu te mai las să-mi controlezi relațiile,
reacțiile
și nu te mai las să fii în mintea mea,
unde ai intrat cu bocancii jegoși,
acum 11 ani.

te reneg, te expulzez, te elimin.
de azi nu ești decât un motiv pentru care mi-am finisat radarul.
de azi nu mai exiști
ca entitate, ca ființă, ca om.

oricât de tare mă doare să tai ceva din mine,
îmi aduc aminte că și furunculul de la cot,
tot parte din mine a fost.
însă, nu era decât o boală, un streptococ
și asta ești și tu:

o bacterie, o lipitoare, un coșmar, un miros neplăcut, o greșeală

nu te mai las să mă transformi în tine.
doar pentru că ne bem cafeaua la fel,
eu nu sunt tu
și tu nu ești eu.

nu te mai las să mă sabotezi
din nou și din nou și din nou.
nu te las să mă omori
să mă distrugi
să mă umilești.

de azi s-a terminat.
nu te mai las.
gata,
hai sictir și pa.

3/08/20

Oricine ne-ar întâlni
n-ar putea pricepe de ce
noi doi suntem împreună.

Toată lumea mustăcește în tăcere
sau pe față, mie sau ție,
că vai, doamne, dar nu vă potriviți
cel puțin nu la prima vedere,
adaugă ei stingheriți.

E de râs și de plâns totodată,
pentru că nimeni nu poate înțelege cum un bărbat cu cercel în ureche
privire mioapă care se poate traduce în „șmecherie”,
rezervat, calculat, matematic, ingineresc
poate iubi cu atât patos o femeie cu păr albastru,
cu cicatrice în mijlocul pieptului, cu prea mult chef de viață,
mult prea avântată.

Nimeni nu va înțelege cum se face că tu care ai ciorapi negri sau albi, maxim gri
mă poți iubi pe mine, care-i port în două culori, minim.
Nu vor înțelege de ce vei putea aprecia parchetul alb
cu culori supra saturate pe pereți.
Sau de ce înțelegi poezia
când tu ești inginer.
De ce te poți pierde în piese de teatru perimate
sau filme străine, europene sau asiatice.

Dar totodată nimeni nu va înțelege cum eu am flăcări în suflet
și de ce încerc să-ți întind aripile să îmbrățișezi
prezentul, viitorul, viața.
Și nici de ce reușesc să iau o pauză, să nu mai alerg,
să cuget și să înțeleg,
când pe tine de îmbrățișez.

Eu nu mai am pretenții de la oameni să înțeleagă iubirea noastră.
Știu că suntem diferiți, dar suntem la fel.
Împărțim aceeași lună, aceeași zodie și același tip de personalitate
jungian.
Trecuturile noastre seamănă vag, dar unele chestiuni sunt proeminente,
dar totuși nu suntem la fel.

Tu ești temperat, calm, migălos, gânditor și amuzant, precum o boare
a mării pe plajă.
Eu sunt vulcanică, temperamentală, grăbită și aiurită,
precum o furtună.

Dar ne completăm perfect. Dacă aș crede că oamenii sunt jumătăți cu neajunsuri
aș spune că noi le avem pe al celuilalt,
dar nu cred asta.
În schimb cred că suntem două persoane complexe,
întregi și superbe
care găsesc un mod să se înțeleagă, să se iubească, să conviețuiască
și mai presus de toate să crească.