şi adevărul e că…îmi lipseşti.

de Arry

 

Stătea întinsă în patul meu desfăcut, dezordonat, uitându-se la tavan. Nu schiţa niciun gest, doar mai dădea cu mâna prin aer, după ceva fir invizibil. Părul ei negru, proaspăt vopsit, îi stătea în toate direcţiile. Respira calm, observam cum i se ridică şi i se coboară pieptul. Mă gândeam să mă duc lângă ea, dar nu voiam să-i întrerup meditaţia, în care, se afunda din ce în ce mai tare. La un moment dat răbufni, se ridică, îşi trecu nervos mâna prin păr, şi veni la capătul patului, aproape de mine. Eu stăteam şi fumam – mă rog, trăgeam apatic din ţigară, observând cum se ridică fumul albăstrit, otrăvit înspre tavan. M-am uitat la ea, cu o privire piezişă, şi-i observam ochii, măriţi de după lentilele ochelarilor. Asta însemna altceva. Am stins ţigara de scrumieră, şi m-am întors cu tot cu scaun, înspre ea, căutându-mi o poziţie mult mai comfortabilă.

– Nu pot să dorm, începu ea.
– Asta văd şi eu. În fond, ăsta e motivul pentru care suntem aici, nu? Am zâmbit cu jumătate de gură, încercând să o încurajez, însă nu aveam sorţi de izbândă.
– Mda. Şi totuşi. Din nou. Alte nopţi albe.
– Dar vei pleca în Londra, de ce-ţi faci griji?

Îşi dădu jos ochelarii, punându-i cu grijă lângă ea. Se ridică şi se aşeză în genunchi, şi cu ochii îngustaţi, se uită la mine. Probabil că dacă m-ar fi urât, mi-ar fi sărit la gât. Ştiam foarte bine prin ce trece, dar preferam să mai testez terenul înainte să mă arunc în faţă şi să dau sfaturi ca o pseudo-psiholoagă ce eram. Am zâmbit strâmb, din nou, ceea ce se părea că o mai îndulcise.

– Asta e problema, defapt. Acolo voi avea nopţi albe. IAR. Certuri inutile între cele mai importante persoane din viaţa mea. Mă rog, ştii tu, personalităţi. Mintea şi inima. Fiecare e cu părerea ei, iar eu trebuie să fiu prinsă la mijloc.

M-am îndoit de mijloc, sprijinindu-mi coatele de genunchi, ca să o pot vedea mai bine. Mi se părea că ochii i se înlăcrimează, însă era doar o iluzie. Fiind o poziţie mult prea incomfortabilă, mi-am ridicat picioarele la piept, şi le-am îmbrăţişat.

– Continuă.
– Îl iubesc, înţelegi? E aşa de…diferit. Faţă de orice om pe care l-am cunoscut. E chipeş, e sexi, e domn. Se poartă atât de frumos cu mine, în comparaţie cu D., încât nici nu-mi vine să cred că există, sincer. Şi problema e că plec. Din nou voi avea parte de alte gânduri, alte speranţe inutile. El va rămâne aici, iar eu voi pleca acolo. Asta mă doare. Mă sfarmă pe dinăuntru. Îmi vine să rup biletul de avion. Îmi vine să renunţ la viaţa tihnită de acolo, pentru el. Ştii? Îl iubesc. E un fenomen. Şi totuşi…

Făcu o pauză, şi-şi puse ochelarii înapoi pe nas. Părea mult mai inocentă şi mai tânără. Ridică braţele, iar eu am luat asta ca o invitaţie. M-am ridicat de pe scaun, m-am aşezat pe pat, şi am îmbrăţişat-o. Se desprinse la un moment dat, şi ţinându-mă de mână, continuă:

– Şi totuşi, mintea mea îmi spune că s-ar putea să aibă alte motive să se poarte aşa frumos. Doar pentru că poate şi că nu are vreo motivaţie anume. Doar aşa, ştii cum zic? Doar pentru că el e un gentille homme, şi se comportă altfel. Dar pe cealaltă parte, inima…îmi zice că ţine la mine. Aşa, mult, cum ţin şi eu, poate chiar mai mult! Şi acum, se ceartă. Într-una. Iar eu stau deoparte, şi privesc descumpănită.

Îşi muşcă buza şi se afundă din nou în braţele mele. Am mângâiat-o pe creştet, simţindu-i părul mătăsos, în ciuda vopselelor. Se ridică, şi cu ocazia asta i-am luat de pe ochi ochelarii, şi am studiat-o. Avea ochii mici, căprui, puţin înfundaţi, dar foarte vioi. Tenul îi era alb, nasul drept, iar buzele groase şi foarte apetisante. Era o frumuseţe. Era prietena mea. M-am ridicat în genunchi şi am sărutat-o pe frunte. Ştiam prin ce trecea. Adică no, empatizam cu ea, cât puteam.

– Şi ce vei face?

Îmi luă ochelarii din mână, punându-i înapoi pe nas.

– Nu ştiu. Sincer. Habar nu am. Să rămân aici, nu pot. Să-i smulg o promisiune e cam complicat. Nu-l pot obliga să-şi lege viaţa de a mea. Şi poate-mi trece şi mie. Ştii? Dar…
– Preferi să stai şi să visezi?
– Îmi place să visez.
– Doar aşa poţi să le pui in practică.
– Da, dar ştii? Nu vreau să sufăr. Nu mai vreau. Şi ultima dată, după ce m-am despărţit de D., am avut doar de suferit. Eram într-o seară acasă, în Anglia, cu A. Şi m-a pus Doamne-Doamne să vorbesc cu D. Ne-am împăcat. M-am simţit groaznic, serios.
– De ce?
– Pentru că m-am comportat ca o târfă.

M-am încruntat. Îmi venea s-o pocnesc. Ea nu era aşa, nu putea fi considerată aşa. Am tras aer adânc în piept, şi mi-am proptit bărbia în piept, încercând s-o evit. Dar n-am rezistat mult, şi am început să strig:

– Dar tu nu eşti aşa ceva! Nu pomeni de aşa ceva. Te bat. TE BAT. Şi nu glumesc.

Mi-am ridicat mâinile, care erau deja încleştate, şi am început să lovesc aerul, prefăcându-mă că lovesc un duşman imaginar, care îmi rănea prietena. Ea începu să se amuze, şi curând, buna dispoziţie pluti din nou prin cameră.

– Mersi. Dar, mă refeream în sensul celălalt. M-am purtat urât. În primul rând, l-am tratat pe A. ca pe o cârpă. Şi el nu merită. Şi i-am dat şi la D. speranţe false. Aşa ceva nu se face. Clătină din cap, împingându-şi buza inferioară înainte.
– Ei na. Lasă, D. o merita. Cu vârf şi îndesat.

Se întinse pe spate, în pat, punându-şi mâinile sub ceafă. I-am urmat exemplul, şi amândouă am ajuns să admirăm tavanul albastru, pătat parcă  din cauza fumului. Sau probabil asta era doar o iluzie oferită de lumina slabă.

– Ştii ce am învăţat bun de la D.?
– Hî?
– Să-mi blochez sentimentele. Pur şi simplu. Îmi impun singură un blocaj în suflet. Nu ştiu cum, dar pot. Şi observ să găsesc scuze la toate.
– Asta n-am văzut-o.
– Vrei să-ţi caut?
– Mneee. N-ai de ce să te scuzi faţă de mine.
– Mă simt prost.
– De ce?
– Pentru că sunt aşa, o hedonistă. Gust viaţa din plin. Din prea mult plin. Serios.
– Adică?
– Adică. Ei na, adică. Ştii foarte bine. Sunt o hedonistă. Cu H mare. Aş putea zice că am dublă personalitate. Uneori sunt aşa, sălbatică, nebună, şi distractivă. Şi pac, în secunda următoare devin cea mai pudică fiinţă de pe faţa pământului. Habar nu am cum reuşesc. Dar aşa sunt.

M-am întors înspre ea, şi am cercetat-o pe sub sprâncene. Globii oculari mi se mişcau frenetic în cap, iar curentul electric trecea rapid printre sinapse. Într-un final, m-am mulţumit doar să zâmbesc.

– E normal. În fond, toţi avem dublă personalitate. Una mai „de lume” şi o alta mai a noastră, mai intimă sau mai artistică. Aia „de lume” o afişăm faţă de oamenii care nu ne cunosc şi pe care nu-i vrem aşa apropiaţi. E aşa, pentru toată lumea. Cealaltă în schimb, o păstrăm pentru oamenii speciali. Pe cei pe care vrem să-i păstrăm în suflet şi să ne păstreze. Aşa, până la final.

O vedeam cum se îndoişează. Mă prinse de mână şi se întoarse într-o parte, privindu-mă. Am zâmbit. Într-un final, am zis şi eu ceva bun.

– Şi totuşi, e rău să fiu aşa de hedonistă?

Am pufnit în râs.

– Nu, normal. Trebuie să trăieşti. Fiecare îşi alege felul lui de a face asta. Ar trebui să-ţi fac cadou o carte. Sunt sigură că te-ar linişti mult.
– Sper să fie ceva în regulă, să o pot citi şi de faţă cu ai mei.
– Sigur! Se cheamă „Sexagenera şi tânărul”, de Nora Iuga. Nu te teme, nu e nimic porno în ea, am adăgat când am văzut arcuirea sprâncenelor.
– Aşadar, ce să fac?
– Ce simţi. Orice alegere faci, o să fie bine. Ştii şi tu asta, nu? Şi dacă nu, sunt aici. Voi fi aici mereu, indiferent. Pentru că te iubesc. Pentru că suntem prietene. Şi vom fi, mereu. Indiferent dacă tu eşti în celălalt colţ de Europă.
– Şi eu te iubesc.

Reclame