puţină bunătate, compasiune şi atenţie. a, şi o cană de ceai!

de Arry

 

Îşi ţinea ochii aţintiţi în covorul pufos, de culoare arămie, asemenea toamnei,  ascultând cu jumătate de ureche clinchetul produs de porţelanurile fine şi de melodia redată în surdină, de un aparat electronic, a lui Bedřich Smetana, The Moldau. Îşi trecea limba peste dinţii lui albi, căutând ceva imprefecţiune, ceva care era în plus între ei. Îşi mai sugea măselele, fiind sigur că rămase ceva pe ele în urma mesei copioase de care avusese parte.

–          Şi cum îţi ziceam, domnule…

Se auzea vocea. Îşi ridică ochii verzi, îndreptându-i spre persoana din faţa lui. Ochi căprui-închis, migdalaţi, buze pure, groase şi sărutabile, şi acel ten pigmentat, căci brun ar fi fost prea mult spus. El zâmbi cu jumătate de gură şi-i spuse şăgalnic.

–          I-auzi ce mă mai domneşti, credeam că ne cunoaştem.

Ea îi zâmbi inocent, însă inteligenţa-i răzbătea din fiecare bucăţică a feţei sale. Îl studie, cu ochii uşori înguşti, cum îşi mişcă capul pe acordurile lui Smetana, şi apoi, zâmbind, îi puse ceaiul în ceaşca albă, de porţelan. El o ridică, sorbind încetişor, plescăi apoi din buze, şi făcu un semn apreciativ asupra ceaiului, mormâind ceva în genul „bun, bun”.

–          Deci, Oskar, cum îţi ziceam.
–          Aşa mai merge.
–          Nu mă mai întrerupe, te rog.
–          Mă scuzi.
–          Deci, cum ziceam, oamenii nu sunt răi de la început.
–          Stai aşa, demoiselle! O întrerupse el din el, dând din mână. Aşeză cu grijă cana pe masa din lemn de cireş, îşi psotă mâinile pe genunchiu, înclindându-şi capul mai mult înspre ea şi continuă: cum poţi tu să le iei apărarea cu atâta fervoare, când ei şi-au făcut atâta rău?

Din nou, Leilani zâmbi, cu acel zâmbet al unui om inteligent, după care îşi dezveli toţi dinţii, mici şi albi precum un şirag de perle, şi trase aer adânc în piept. Îşi înclină capul într-o parte, privindu-l inocent. Pe cealaltă parte, monsieur O. Hoffman, o studie pe sub sprâncenele blonde, fiind surprins de bunătatea ce zăcea în ea. Era o femeie frumoasă. Mică de înălţime, cu părul castaniu, ce-i cădea în valuri pe umeri, cu maniere alese – din secolul trecut parcă – însă cu o frumuseţe exotică, care parcă îl mai aducea în secolul în care se afla. Ea îşi netezi rochia, şi îl fixă cu privirea ei căpruie.

–          Cum ziceam, oamenii nu sunt răi. Nu de la început. Cineva îi face aşa. Iar eu, încerc pe cât posibil să ajung la oamenii din ei, oricât de bine ar fi ascunşi. Eu cel puţin, asta cred, că nimeni nu e rău de la început, ci cineva sau ceva ne schimbă. Practic, suntem formaţi din nimic. Orice poate influenţa un om. Şi cu puţină tandreţe şi atenţie, poţi schimba un om. E simplu. Arată-le puţină bunătate, şi-ţi vor arăta şi ei.

Îl studie atent, fără să-şi mişte un muşchi pe faţa-i mată, cum surprins de această continuare şi explicaţie, Oskar îşi arcui o sprânceană, ridică din nou cana, sorbind repede ceaiul, încă fierbinte. De cealaltă parte a mesei, Leilani îl privi amuzată, şi clătină uşor din cap.  După câteva minute, timp în care melodia lui Smetana era pe sfârşit, el aşeză tacticos cana înapoi pe masă, după care  începu pe un ton mormăit:

– Mda, ai dreptate, dar nu în secolul ăsta. Zâmbi. Bunătatea e ceva rar în ziua de azi, şi dacă tu chiar crezi asta…te-aş numi idealistă, nu altceva.
– Nu dragul meu. Nu sunt idealistă. Am văzut pur şi simplu altă parte a vieţii. Cea în care noi, ca oameni, putem să ne purtăm frumos cu semenii noştrii, fără interes, ci doar aşa, pentru că suntem oameni, şi să ne purtăm ca atare.
– Observ că ţi-e drag Kant.
– Nu, pentru că el sugera să facem ceva din obligaţie, să fim filantropi fără să vrem, să fim nevoiţi. Iar mie îmi place să fiu filantropă, pentru că oamenii sunt ca florile – au nevoie de puţină bunătate, puţină compasiune şi atenţie – a, şi o cană de ceai! (făcu un gest către ceainic şi căni), ca să înflorească şi să fie frumoşi, aşa cum sunt ei defapt.

Hoffman îşi mută privirea în jur, mai sorbi câteva guri de ceai, după care se uită din nou la demoiselle Leilani, care îi afişă un zâmbet blând. Zâmbi şi el la rândul lui, cu mai mult de jumătate de gură, şi, după îndelungi cugetări şi selectări din miile de cuvinte, spuse:

– Eşti şi frumoasă şi deşteaptă, demosielle. Oamenii trebuie să fie mulţumiţi că te cunosc. Tu încerci să vezi ce e mai frumos în fiecare. Ca o adevărată artistă, nu altceva. Şi totuşi, s-ar putea să ai dreptate. O să aplic metoda dumneavoastră şi am să vă anunţ.

Reclame