şi adevărul e că…îmi lipseşti.

 

Stătea întinsă în patul meu desfăcut, dezordonat, uitându-se la tavan. Nu schiţa niciun gest, doar mai dădea cu mâna prin aer, după ceva fir invizibil. Părul ei negru, proaspăt vopsit, îi stătea în toate direcţiile. Respira calm, observam cum i se ridică şi i se coboară pieptul. Mă gândeam să mă duc lângă ea, dar nu voiam să-i întrerup meditaţia, în care, se afunda din ce în ce mai tare. La un moment dat răbufni, se ridică, îşi trecu nervos mâna prin păr, şi veni la capătul patului, aproape de mine. Eu stăteam şi fumam – mă rog, trăgeam apatic din ţigară, observând cum se ridică fumul albăstrit, otrăvit înspre tavan. M-am uitat la ea, cu o privire piezişă, şi-i observam ochii, măriţi de după lentilele ochelarilor. Asta însemna altceva. Am stins ţigara de scrumieră, şi m-am întors cu tot cu scaun, înspre ea, căutându-mi o poziţie mult mai comfortabilă.

Citește în continuare »