Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Categorie: prestaţii fără spectatori

un atlas al durerii

am venit pe lume fără scop.
sau cel puțin așa mă mint.
defapt probabil primul lucru pe care
l-am gândit
când am venit
a fost ăsta:
„cum pot să vă salvez?”

am luat durerea fiecăruia.
a famișiei, prieteni, amici, colegi, profesori,
dușmani,
iubiți.

am luat-o și am adăugat-o peste durerea
strămoșilor mei
și am încercat să o duc.
să o rezolv.
să o vindec.

cu ce am rămas?
cu furie și două găuri în inimă.
găuri, care deși ne mințim că sunt congenitale,
sunt amplificate de mediu.

îmi place să cred că am simțit prea mult
și asta m-a frânt.

și asta m-a înfuriat.

pentru că deși eu simt.
pe tine, străin care citești aceste rânduri,
pe mama Geea care se stinge sub noi,
și tot ce e între…

alții nu mă simt pe mine.

mă tot întrebam de ce mă simt așa singură pe lume.
pentru că nu sunt.

dar mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva
decât un side quest.
un personaj secundar la care mergi
când ai nevoie.

un personaj care nu contează.
e bidimensional, cu replici bine puse la punct.

dar care o dată ce îți încalcă așteptările,
îl arunci.

atâta sunt.
un ajutor pentru lumea asta.
iar dacă nu pot să dau altora ce au nevoie,
mă scot din viața lor.

mă simt singură pe lumea asta.
eu și durerea mea.
dar din păcate e singurul prieten, care a rămas constant.
a fost mereu acolo.
împreună cu furia.

în rest? toată lumea a plecat.
au dispărut.
se întorc ca refluxul când au nevoie să își
adauge durerea peste grămada pe care deja
o duc.

ce o să se întâmple când nu mai pot?
nu știu.
mi-e frică.

știu că nu sunt un atlas al durerii,
știu că dacă zgâlțâi din umeri nu o să zgâlțâi lumea….

dar o să mă zgâlțâi pe mine.

– știi care e diferența dintre tine și toți oamenii pe care-i cunosc?

îl întrebasem eu, clătinându-mă și regăsindu-mi echilibrul, în timp ce trăgeam cu nesaț dintr-un instrument mortal.
cu perechea lui de ochi verzi, pătrunzători, se uită la mine. nevoia de articula sunete dispăruse.
continuam să mă clatin pe picioarele nesigure. nivelul de struguri fermentați ajunseseră la un alt nivel în organismul meu și își duceau lupta cu materia cenușie.

– că ești o persoană completă. wholesome, ca să folosesc un cuvânt englezesc, că-i la modă. tu nu ai nevoie de mine sau de oricine altcineva ca să te definească. tu, ești tu. poate ar trebui să scriu despre asta,

și am mai tras un fum.

tumblr_nnmaui30q81uoos4uo1_500

puse o mână pe mine ca să mă ajute să nu cad de pe scările din fața blocului. vedeam în mimica corpului său că voia să mă întrebe detalii, dar totodată să se retragă. ceasul digital de pe ecranele telefoanelor noastre arăta ora 11, într-o zi de marți. dar cine avea timp să se uite la ele?

– ești…ești mai mult decât crezi. știi că îți ziceam că prietenii tăi te iubesc? și că te apreciază? nu am zis-o doar așa. și tot ce zic acum, nu o zic că am băut poate un pic mai mult decât ar trebui. nah. o zic pentru că o nutresc în spatele creierului de mai multă vreme și pentru că acum am găsit un pretext să vorbesc despre asta.

își arcui o sprânceană, dar zâmbetul șăgalnic nu-i pieri de pe față.

– băi. am mai tras un fum. ești…mai mult decât pari. da, sigur, ca orice bărbat, o pereche de nuri și un posterior frumos îți atrag atenția.
– evident

râd.

– dar tu nu ești superficial. adică, tu vezi lucrurile așa cum sunt. ori e alb, ori e negru. tu nu inventezi nuanțe de gri doar ca să îți mulțumești interlocutorul. tu nu încerci să spui ceva doar că e dezirabil pentru alții. știi de ce îmi place mie de tine? că mă surprinzi întotdeauna cu ce urmează să spui.

încă un fum.

– adică?
– adică, am cunoscut mulți oameni la viața mea. și de multe ori știu ce o să-mi zică. nu știu dacă e pentru că-i cunosc de un anumit timp sau o să zică ce vreau să aud, dar știu ce o să zică. cu tine, e o provocare. mă surprinzi. îmi spui chestii la care nu m-aș fi gândit. sau chestii pe care aș avea nevoia să le aud. sau chestii pe care mi-am permis și eu pentru o milisecundă, când mă simțeam liberă, să le gândesc. dar nu, tu nu te oprești acolo. tu iei așa, pur, și îl arunci în fața oamenilor. nu-ți pasă dacă o să-i rănești, jignești. tu spui lucrurile cum vezi.
-și nu e așa cel mai bine?
– ba da. ar trebui să fii artist. uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș gândi ca și tine. știi, eu sunt empat…
– știu.
– dar simt mult mai puțin decât tine. adică simt la o scară mai mică. chiar te admir, uneori. your whole wholesomness. modul în care ești ok cu tine și cum nu ai nevoie de nimeni. ești mai mult decât lași privirii. și asta e…ar trebui să fii artist. ce ai putea face cu asemenea sentimente.

râde din nou.

– sorry babe, i don’t speak london. asta e, nu am înclinație spre așa ceva.

chicotesc și eu.

– e ok. o să te fac eu artist.

și îl împing cu degetul în mijlocul sternului. el râde și mă îmbrățișează. dar nu își dă seama că e materie pură pentru artă. îmi mulțumește pentru cuvinte, dar nu realizează că e…ce trebuie. chiar mai mult de atât.

te iubesc, îi șoptesc în materialul de fâș.
și eu te iubesc, îmi răspunde inima lui ca un ecou.

pseudo QP

tumblr_nzq709X1aO1v2ou9jo1_500

se spune că există infinități mai mici și mai mari,
și că fracția de -1 supra 12 e e gal cu 1 supra 12.
nu înțeleg unde se pune acea liniuță care ar defini un
număr irațional.
în fața celeilalte liniuțe care se numește fracție, care desparte un număr de celălalt,
tăind în atomi și în carne vie;
sau doar deasupra întâiului,
care indiferent cum, va fi net superior
celui din urmă?
și dacă le împarți,
poți rezona cu ele?
mai există?
au același sens?

rezonez în amăreala mustului pastilat,
în timp ce-mi trec limba peste dinții imperfecți.
aș vrea să aprind
și să trag un alt fum
și să continuăm pledoaria despre infinit
și despre cum cuvintele nu sunt de prisos ci vitale,
dar să fim realiști…
cum am putea decripta întregul mesaj în câteva sunete articulate?
cum ai înțelege tu, cum ai rezona cu acustica vocii mele, și așa alterată de către …
ra…sim…cortexuri?

și de ce ar pune cineva accent pe fumer când ar putea pune pe tuer?

________

și totodată…

tumblr_nzq709X1aO1v2ou9jo2_500

________

îți dai seama că noi, ca și ființe inspide, la nivel molecular suntem doar praf de stele?
și poate puțină rugină, ca să-l citez
pe Nabokov.
dar nu l-am citit niciodată, cel puțin nu am deschis
cartea cu coperți verzi și nici nu am
downloadat vreodată pe kindle, în orice format, vreo carte de-a lui.

dar totuși, îmi spuneai tu,
că o mână e dintr-o stea, iar cealaltă dintr-o alta,
dar oricum ar fi, și indiferent din ce am fi creați, suntem hazard.

universul este micșorat la puterea 10 -26
și totuși e în continuă expansiune.
cum se poate ca un număr atât de sigur să rămână aetern, dar până când?
îmi explici că valoarea lui pi nu se va schimba, că nu contează acele câteva diferențe milimetrice,
și că o dată ce ai trecut de acoladele și liniile
matematice,
lumea e un hazard.

„ce e dincolo de atomi…”