Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Etichetă: dragoste

„suntem nişte rockeri borâţi şi păcătoşi”

poz

 

Halewicz,

cu toţii păcătuim, indiferent cum: prin faptul că dorim răul cuiva neintenţionat, prin a privi lung şi pieziş la noul telefon al altcuiva sau prin…pur şi simplu a ne dori să avem pe cineva pe care ştim că nu e etic, moral, bine, cum vrei tu să avem. uneori păcătuim şi prin simplul fapt că cerem o ţigară şi nu zicem mulţumesc. bine, asta e meteahna mea. şi scuzele. da, dar cel mai mare păcat rămâne faptul că înjurăm bătrâneii în bus când se înghesuie să meargă la piaţă. enervant al naibii, ştiuuuu.

nu ştiu ce aş putea să-ţi scriu.
simt că mi-am pierdut jumătăţile undeva pe drum. le-am lăsat pe urmă. am fost să las gunoiul, dar nu a rămas decât scrum. mai puţin dens decât cel din scrumierele tale. mai puţin palpabil decât burniţa, care am condundat-o cu zăpadă în noaptea acea.

îţi aminteşti acea noapte?

Îţi număram cicatricile de pe umeri, îngrijorându-mă. din nou şi din nou. apoi îmi întorceam antebraţele arătându-ţi-le pe ale mele. până când ai eliberat spaţiul de pe masă şi mi-ai zis. mi-ai zis….mi-ai zis.

nu am putut să mişc un muşchi. conştient.
tremuram.
ţi-am luat un Lucky din pachet şi tu nu ai zis nimic. nici măcar o grimasă nu ai schiţat. am tras aer adânc în piept, iar tu ai continuat.

aş fi vrut să fi avut curajul atunci să mă ridic şi să plec. să las banii pentru consumaţie şi să plec, să închid uşa în urma mea. dar ceva m-a oprit. şi ştii ce?

privirea ta, Oskar, privirea ta. am văzut durere. multă multă multă durere şi remuşcări. multe. atunci mi-ai zis cauza acelor cicatrici. atunci am realizat că în tine, la fel ca şi în mine, zace un întreg univers paralel întunecat.

ce aş putea să-ţi zic, dragul meu Oskar? aş fi vrut să te rănesc. aş fi vrut să fi avut unghii mai lungi, să rup tricoul tău, care ironic, era cadoul meu, şi să te zgârii cu ele, până când rămâneau bucăţi din tine. în mine. apoi să plâng în hohote şi să-ţi spun că te iert.

(da, te iert.)

pentru că nu îmi datorai nimic atunci. absolut nimic. la fel cum nu o faci nici acum. şi pentru că, alături de durere şi remuşcări, am văzut ceva ce mi-a lipsit enorm, în ochii tăi azurii.

(dragoste, dragoste, dragoste)

toţi suntem păcătoşi, dar nu toţi ştim să acceptăm repercursiunile păcatelor noastre.

(iartă-mă)

pentru tot răul ce l-am făcut. pentru că mi-e martor Marele Anonim că am greşit la fel ca şi tine, dar tu, în loc să iei berea şi să mi-o lipeşti de cap, ai luat-o şi ai ciocnit-o cu mine.

cum spuneai?

„suntem nişte rockeri borâţi şi păcătoşi”

doar suntem făcuţi din acelaşi material.

(insert citatul care a devenit deja clişeic. îl ştii pe de rost)

Halewicz. ştiu că nu ai vrut să-mi faci rău. am simţit asta. şi ştiu că ai fost sincer cu mine, mai puţin …mai puţin…mai puţin în contextul ăsta, când te tachinam de nşpe mii de ori.

(vezi că am mereu dreptate?)

nu ştiu ce să-ţi zic în loc de încheiere.
Kait

nu crezi că se poate desena și cu scrum?

tumblr_n61bdyK5Yx1rwtk9uo1_500

 

 

Kait,

îmi tot spui că ar trebui să învăț să trăiesc fără tine. să îmi manevrez mâinile fără sforile unui păpușar, să respir fără aparatele care sunt conectate la o priză, la curent, la ceva mai real și palpabil decât ce avem noi acum. dar tu? tu ce faci? tu ce simți? tu poți?

îmi rostești vreodată numele în întuneric?

împărțim același cer și suntem făcuți din aceași materie intergalactică, dar niciodată nu te-am simțit mai diferită de mine. te văd așa, mândră și infaibilă, inexpugnabilă ca o cetate, ca un Helm’s Deep fără scurgeri. stai dreaptă și falnică, dar părul tot îți alunecă în față. ai privirea unui om înfrânt în general, dar când mă vezi, se metamorofzează. dar nu ca și Kafka, nu…

îmi scrii vreodată scrisori fără adresă și fără nume pe care le arunci într-o cutie?

ce e sufletul, mă întreb uneori, la 4 dimineața, când îmi aprind o țigară. soarele nu se deșteaptă încă, și nici tramvaiele nu circulă. așa că îmi imaginez că nu dormi. că stai trează, undeva, undeva în lumea asta. că citești sau visezi cu ochii deschiși. că asculți muzică sau că-ți îmbrățișezi labradorul. că plângi în paginile unei cărți necitite până la final. că-ți dorești să fii altfel.

cum poți să uiți pe cineva care înseamnă totul pentru tine?

mi-am promis că te iau de mână și te târăsc pe malul Sulinei, între mare și Dunăre. că te trântesc pe plajă și te oblig să-mi spui de ce ți-ai downloadat 7 cărți ale lui Asimov când le poți împrumuta. o să te întreb de ce citești despre vinuri când tu nu bei. și de ce visezi fără să faci ceva?

îți mai crăpi pielea?

mai bine ai crăpa lemne sau ai rupe pagini nescrise. sau scrisori necitite. sau mai bine ai rupe fotografii și gânduri. imaginează-ți asta: tu. gândurile tale. care sunt. sfâșâiate.

take me somewhere nice.

hai să o lăsăm moartă. viața este ce este, un amalgam continuu de jeguri și mucuri de țigară. iar uneori fumul mai iasă din ele. totul este o pâclă groasă, metamorfozată într-un praf fin, care în loc să se așeze pe mobilă, se așează pe suflet. dacă există.

nu crezi că se poate desena și cu scrum?

ușa îți e deschisă. alegerea e a ta. nu există pilula roșie sau albastră, ci doar o singură cale, iar tu o știi cel mai bine. mai bine decât oricare prieten în sânul căruia îți cauți liniștea. mai bine decât oricare rânduri. pune mâna și futu-i dumnezeul ei de viață, fă-o.

să nu mă uiți.

dar să mă ierți. și să îmbrățișezi Labradorul din partea mea. știe că-l iubesc mai mult decât țigările.

nu, nu-mi scrie.
sfâșâie-o după ce o citești. doar o dată, Kait. o singură dată. nu analiza prea mult. n-are sens. nu.are.

Halewicz

nu există. şi nu va exista.

1475825_810905402260362_966118730_n

– Îmi aduc aminte. Eram în Londra. Făcusem poza, unui cuplu fericit, cel puţin aşa părea. Şi poza era frumuşică. Şi i-am întrebat, dacă vor să vadă poza, eventual să le-o trimit.
– şi?
– Erau amanţi. Pentru ei nu existau poze. Şi era bine să nu existe.

(fotografie, Ozana Mureşan)