Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Categorie: a fost o dată

e important ce înțelegi tu

Nu îți va întinde pe masă
diverse soiuri gastronomice,
gustoase, aromate sau colorate.
Însă

te va purta prin cele mai neștiute locuri,
dar și printre altele banale,
pe care vei învăța să le privești
cu o altă retină.

Nu îți va coase hainele rupte
nu ți le va petici pe cele
pe care le iubești.
Nu îți va călca la dungă cămașa,
decât dacă i-o ceri.

Dar te va învăța cum o anumită
pereche de șosete
poate să îți poarte noroc.
Cum o ruptură în genunchi
a jeanșilor preferați
nu e decât o altă amintire
pe care o rememorezi cu drag.

Nu îți vorbește limba –
(nu încă, cel puțin).
Nu se poate înțelege cu
toate neamurile tale;
și e conștientă și apreciază efortul lor
de a vorbi în limba ei.

Dar va savura orice din cultura ta.
Îți va învăța istoria, obiceiurile,
tipuri tradiționale de mâncare.
Și ți le va pune în altă perspectivă
prin care te vei înțelege și tu
mult mai bine.

Nu va știi mereu să zică nu
într-un mod galeș
când persoanele tale dragi îi vor
oferi ceva de băut.

Dar va știi cum să o îmbârlige,
cum să îndoaie cu apă
și cum să-i convingă și pe ceilalți
să bea cu ea,
într-un mod atât de natural
încât nu-și vor da seama.

Probabil că se va exprima în cele mai
neștiute cuvinte
onomatopee și gesturi.
Însă din toate va transpărea
pasiunea ei pentru viață și pentru subiectul
de conversație.

Nu va fi niciodată fata aia tipică,
numai bună de măritat,
pe care să o iubească și bunica
și familia extinsă.

Dar va fi zvâcul tău din viață,
injecția de adrenalină,
sacul fără fund cu bancuri
și povești,
cel mai mare sprijin pe care-l vei avea
și partenerul tău de aventură.

Pentru tine se va îndoi,
se va da peste cap
să împace totul și să fie
în nuanțe de gri.

Dar nu uita că sunt vreo 54 de nuanțe,
iar ea va fi toate dintre ele.
Unii vor înțelege,
alții nu.

Dar într-un final,
e important ce înțelegi tu.

do i dare disturb the universe?

tumblr_ob989gpmzM1txeruoo1_500

he looked at me, cross-eyed. „no. no. just no”.
i looked back at him, in confusion: „no, what?”

gesturing towards the wall, unable to look at me completely, he said: „do not get me wrong, the quote is beautiful and it’s poetic, but we cannot disturb the universe. we are too insignificant in this world. the universe is grand. HUGE, ACTUALLY. you cannot even picture it. and it is still expanding. and expanding. how can we even dare to imagine we can even touch it? shake it? DISTURB IT? we are less than ants to it.”

i smiled.
„little strokes fell great oaks.”

he huffed.
„not in this case.”

he hugged me. and kept mumbling about the grandness of the universe. and there’s when i knew. i knew he was making his way into my heart, disturbing my universe.

 

(gif credits: konczakowski)

„suntem nişte rockeri borâţi şi păcătoşi”

poz

 

Halewicz,

cu toţii păcătuim, indiferent cum: prin faptul că dorim răul cuiva neintenţionat, prin a privi lung şi pieziş la noul telefon al altcuiva sau prin…pur şi simplu a ne dori să avem pe cineva pe care ştim că nu e etic, moral, bine, cum vrei tu să avem. uneori păcătuim şi prin simplul fapt că cerem o ţigară şi nu zicem mulţumesc. bine, asta e meteahna mea. şi scuzele. da, dar cel mai mare păcat rămâne faptul că înjurăm bătrâneii în bus când se înghesuie să meargă la piaţă. enervant al naibii, ştiuuuu.

nu ştiu ce aş putea să-ţi scriu.
simt că mi-am pierdut jumătăţile undeva pe drum. le-am lăsat pe urmă. am fost să las gunoiul, dar nu a rămas decât scrum. mai puţin dens decât cel din scrumierele tale. mai puţin palpabil decât burniţa, care am condundat-o cu zăpadă în noaptea acea.

îţi aminteşti acea noapte?

Îţi număram cicatricile de pe umeri, îngrijorându-mă. din nou şi din nou. apoi îmi întorceam antebraţele arătându-ţi-le pe ale mele. până când ai eliberat spaţiul de pe masă şi mi-ai zis. mi-ai zis….mi-ai zis.

nu am putut să mişc un muşchi. conştient.
tremuram.
ţi-am luat un Lucky din pachet şi tu nu ai zis nimic. nici măcar o grimasă nu ai schiţat. am tras aer adânc în piept, iar tu ai continuat.

aş fi vrut să fi avut curajul atunci să mă ridic şi să plec. să las banii pentru consumaţie şi să plec, să închid uşa în urma mea. dar ceva m-a oprit. şi ştii ce?

privirea ta, Oskar, privirea ta. am văzut durere. multă multă multă durere şi remuşcări. multe. atunci mi-ai zis cauza acelor cicatrici. atunci am realizat că în tine, la fel ca şi în mine, zace un întreg univers paralel întunecat.

ce aş putea să-ţi zic, dragul meu Oskar? aş fi vrut să te rănesc. aş fi vrut să fi avut unghii mai lungi, să rup tricoul tău, care ironic, era cadoul meu, şi să te zgârii cu ele, până când rămâneau bucăţi din tine. în mine. apoi să plâng în hohote şi să-ţi spun că te iert.

(da, te iert.)

pentru că nu îmi datorai nimic atunci. absolut nimic. la fel cum nu o faci nici acum. şi pentru că, alături de durere şi remuşcări, am văzut ceva ce mi-a lipsit enorm, în ochii tăi azurii.

(dragoste, dragoste, dragoste)

toţi suntem păcătoşi, dar nu toţi ştim să acceptăm repercursiunile păcatelor noastre.

(iartă-mă)

pentru tot răul ce l-am făcut. pentru că mi-e martor Marele Anonim că am greşit la fel ca şi tine, dar tu, în loc să iei berea şi să mi-o lipeşti de cap, ai luat-o şi ai ciocnit-o cu mine.

cum spuneai?

„suntem nişte rockeri borâţi şi păcătoşi”

doar suntem făcuţi din acelaşi material.

(insert citatul care a devenit deja clişeic. îl ştii pe de rost)

Halewicz. ştiu că nu ai vrut să-mi faci rău. am simţit asta. şi ştiu că ai fost sincer cu mine, mai puţin …mai puţin…mai puţin în contextul ăsta, când te tachinam de nşpe mii de ori.

(vezi că am mereu dreptate?)

nu ştiu ce să-ţi zic în loc de încheiere.
Kait