3/08/20

de L'Arylequine

Oricine ne-ar întâlni
n-ar putea pricepe de ce
noi doi suntem împreună.

Toată lumea mustăcește în tăcere
sau pe față, mie sau ție,
că vai, doamne, dar nu vă potriviți
cel puțin nu la prima vedere,
adaugă ei stingheriți.

E de râs și de plâns totodată,
pentru că nimeni nu poate înțelege cum un bărbat cu cercel în ureche
privire mioapă care se poate traduce în „șmecherie”,
rezervat, calculat, matematic, ingineresc
poate iubi cu atât patos o femeie cu păr albastru,
cu cicatrice în mijlocul pieptului, cu prea mult chef de viață,
mult prea avântată.

Nimeni nu va înțelege cum se face că tu care ai ciorapi negri sau albi, maxim gri
mă poți iubi pe mine, care-i port în două culori, minim.
Nu vor înțelege de ce vei putea aprecia parchetul alb
cu culori supra saturate pe pereți.
Sau de ce înțelegi poezia
când tu ești inginer.
De ce te poți pierde în piese de teatru perimate
sau filme străine, europene sau asiatice.

Dar totodată nimeni nu va înțelege cum eu am flăcări în suflet
și de ce încerc să-ți întind aripile să îmbrățișezi
prezentul, viitorul, viața.
Și nici de ce reușesc să iau o pauză, să nu mai alerg,
să cuget și să înțeleg,
când pe tine de îmbrățișez.

Eu nu mai am pretenții de la oameni să înțeleagă iubirea noastră.
Știu că suntem diferiți, dar suntem la fel.
Împărțim aceeași lună, aceeași zodie și același tip de personalitate
jungian.
Trecuturile noastre seamănă vag, dar unele chestiuni sunt proeminente,
dar totuși nu suntem la fel.

Tu ești temperat, calm, migălos, gânditor și amuzant, precum o boare
a mării pe plajă.
Eu sunt vulcanică, temperamentală, grăbită și aiurită,
precum o furtună.

Dar ne completăm perfect. Dacă aș crede că oamenii sunt jumătăți cu neajunsuri
aș spune că noi le avem pe al celuilalt,
dar nu cred asta.
În schimb cred că suntem două persoane complexe,
întregi și superbe
care găsesc un mod să se înțeleagă, să se iubească, să conviețuiască
și mai presus de toate să crească.