Mă numesc alb cu negru

de L'Arylequine

Și toată viața am avut o problemă cu asta.
Defapt negru cu alb.
Am fost negru 19 ani din viață până când am decis…
destul!
Și de atunci am vrut să fiu alb;
dar ce nu am înțeles eu în ultimii 8 ani
e că
există 54 de nuanțe de gri,
iar eu sunt fiecare dintre ele.

alb si negru

Când râd, când plâng,
când simt sau reprim;
când mă înfurii, când mă îndur,
când lumea e prea mult
și chiar și când nu mă pot sătura de ea.
Când iau autobuz sau merg pe jos
când mă uit la filme sau citesc,
când scriu mesaje sau evit orice contact
și când mănânc sau mă înfometez.

Chiar și atunci când mă plimb în lumea largă
sau doar în mintea mea.
Când sunt singură sau cu un alt suflet,
când fumez o tigară sau când îi cert pe alții
că vor să o fumeze,
și chiar și atunci când le-o rulez, dezaprobând gestul.

Tot în nuanțe de gri mă aflu și când
spun te iubesc omului meu preferat,
dar și când îi iau de gât pe alții
care fac un gest deplasat.

Mă perind în același spectru și când
trăiesc în prezent, în viitor sa în trecut.
Când îmi zgârii pielea că prea mult timp s-a scurs,
dar și când tai, nu în carne vie, ci dintr-un fruct,
dar și atunci când îl mușc pe el de gât.

E o luptă continuă asta, acceptarea nuanțelor.
Când mi-a zis profu’ preferat asta, am râs și am zis că nu.
Dar acum știu că are dreptate – oricât de alb aș vrea să fiu,
negru va fi mereu
parte din mine.

Am vrut să scriu 54 de gesturi care sunt contradictorii.
M-am oprit la 34, pentru că e prea mult.
E nevoie de o profunzime pe care nu mi-o permit acum,
de vulnerabilitate, de răbdare, de liniște.

Dar acum știu că e nevoie să mai găsesc încă 20,
măcar 20,
iar apoi lumea mea poate va avea mai mult sens.