– știi care e diferența dintre tine și toți oamenii pe care-i cunosc?

de Arry

îl întrebasem eu, clătinându-mă și regăsindu-mi echilibrul, în timp ce trăgeam cu nesaț dintr-un instrument mortal.
cu perechea lui de ochi verzi, pătrunzători, se uită la mine. nevoia de articula sunete dispăruse.
continuam să mă clatin pe picioarele nesigure. nivelul de struguri fermentați ajunseseră la un alt nivel în organismul meu și își duceau lupta cu materia cenușie.

– că ești o persoană completă. wholesome, ca să folosesc un cuvânt englezesc, că-i la modă. tu nu ai nevoie de mine sau de oricine altcineva ca să te definească. tu, ești tu. poate ar trebui să scriu despre asta,

și am mai tras un fum.

tumblr_nnmaui30q81uoos4uo1_500

puse o mână pe mine ca să mă ajute să nu cad de pe scările din fața blocului. vedeam în mimica corpului său că voia să mă întrebe detalii, dar totodată să se retragă. ceasul digital de pe ecranele telefoanelor noastre arăta ora 11, într-o zi de marți. dar cine avea timp să se uite la ele?

– ești…ești mai mult decât crezi. știi că îți ziceam că prietenii tăi te iubesc? și că te apreciază? nu am zis-o doar așa. și tot ce zic acum, nu o zic că am băut poate un pic mai mult decât ar trebui. nah. o zic pentru că o nutresc în spatele creierului de mai multă vreme și pentru că acum am găsit un pretext să vorbesc despre asta.

își arcui o sprânceană, dar zâmbetul șăgalnic nu-i pieri de pe față.

– băi. am mai tras un fum. ești…mai mult decât pari. da, sigur, ca orice bărbat, o pereche de nuri și un posterior frumos îți atrag atenția.
– evident

râd.

– dar tu nu ești superficial. adică, tu vezi lucrurile așa cum sunt. ori e alb, ori e negru. tu nu inventezi nuanțe de gri doar ca să îți mulțumești interlocutorul. tu nu încerci să spui ceva doar că e dezirabil pentru alții. știi de ce îmi place mie de tine? că mă surprinzi întotdeauna cu ce urmează să spui.

încă un fum.

– adică?
– adică, am cunoscut mulți oameni la viața mea. și de multe ori știu ce o să-mi zică. nu știu dacă e pentru că-i cunosc de un anumit timp sau o să zică ce vreau să aud, dar știu ce o să zică. cu tine, e o provocare. mă surprinzi. îmi spui chestii la care nu m-aș fi gândit. sau chestii pe care aș avea nevoia să le aud. sau chestii pe care mi-am permis și eu pentru o milisecundă, când mă simțeam liberă, să le gândesc. dar nu, tu nu te oprești acolo. tu iei așa, pur, și îl arunci în fața oamenilor. nu-ți pasă dacă o să-i rănești, jignești. tu spui lucrurile cum vezi.
-și nu e așa cel mai bine?
– ba da. ar trebui să fii artist. uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș gândi ca și tine. știi, eu sunt empat…
– știu.
– dar simt mult mai puțin decât tine. adică simt la o scară mai mică. chiar te admir, uneori. your whole wholesomness. modul în care ești ok cu tine și cum nu ai nevoie de nimeni. ești mai mult decât lași privirii. și asta e…ar trebui să fii artist. ce ai putea face cu asemenea sentimente.

râde din nou.

– sorry babe, i don’t speak london. asta e, nu am înclinație spre așa ceva.

chicotesc și eu.

– e ok. o să te fac eu artist.

și îl împing cu degetul în mijlocul sternului. el râde și mă îmbrățișează. dar nu își dă seama că e materie pură pentru artă. îmi mulțumește pentru cuvinte, dar nu realizează că e…ce trebuie. chiar mai mult de atât.

te iubesc, îi șoptesc în materialul de fâș.
și eu te iubesc, îmi răspunde inima lui ca un ecou.

Reclame