Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Luna: noiembrie, 2014

5

tumblr_nfo8ovslhT1sk2ctzo1_1280

trage perdeaua, nu te sfii.
poţi să o şi smulgi, căci prea puţin îmi pasă.
cuibăreşte-te în braţele mele.
hai să ne prefacem că ultimele luni nu s-au întâmplat;
hai să dormim şi să ne întoarcem

atunci

când totul era simplu.
când noi încă eram doi,
doi, amândoi.
când nimic nu era atât de dureros,
nici amintirile, nici cicatricile,
nici nopţile fără ecou.

nu îmi vorbi.
sunetele articulate nu au niciun scop.
doar strânge-mă tare,
tare, tare, tare.

(şi nu-mi mai da drumul)

şi, propun,
de astă dată,
în loc să ne pierdem printre ruine şi străzi şi oameni care ne confundă,
să ne pierdem …
fiecare în gândurile celuilalt;
şi să ne explorăm fiecare inadvertenţă,
iar pentru fiecare colţ obscur
să desenăm o hartă…

ca să nu ne mai pierdem niciodată cum ne-am pierdut acum.

„suntem nişte rockeri borâţi şi păcătoşi”

poz

 

Halewicz,

cu toţii păcătuim, indiferent cum: prin faptul că dorim răul cuiva neintenţionat, prin a privi lung şi pieziş la noul telefon al altcuiva sau prin…pur şi simplu a ne dori să avem pe cineva pe care ştim că nu e etic, moral, bine, cum vrei tu să avem. uneori păcătuim şi prin simplul fapt că cerem o ţigară şi nu zicem mulţumesc. bine, asta e meteahna mea. şi scuzele. da, dar cel mai mare păcat rămâne faptul că înjurăm bătrâneii în bus când se înghesuie să meargă la piaţă. enervant al naibii, ştiuuuu.

nu ştiu ce aş putea să-ţi scriu.
simt că mi-am pierdut jumătăţile undeva pe drum. le-am lăsat pe urmă. am fost să las gunoiul, dar nu a rămas decât scrum. mai puţin dens decât cel din scrumierele tale. mai puţin palpabil decât burniţa, care am condundat-o cu zăpadă în noaptea acea.

îţi aminteşti acea noapte?

Îţi număram cicatricile de pe umeri, îngrijorându-mă. din nou şi din nou. apoi îmi întorceam antebraţele arătându-ţi-le pe ale mele. până când ai eliberat spaţiul de pe masă şi mi-ai zis. mi-ai zis….mi-ai zis.

nu am putut să mişc un muşchi. conştient.
tremuram.
ţi-am luat un Lucky din pachet şi tu nu ai zis nimic. nici măcar o grimasă nu ai schiţat. am tras aer adânc în piept, iar tu ai continuat.

aş fi vrut să fi avut curajul atunci să mă ridic şi să plec. să las banii pentru consumaţie şi să plec, să închid uşa în urma mea. dar ceva m-a oprit. şi ştii ce?

privirea ta, Oskar, privirea ta. am văzut durere. multă multă multă durere şi remuşcări. multe. atunci mi-ai zis cauza acelor cicatrici. atunci am realizat că în tine, la fel ca şi în mine, zace un întreg univers paralel întunecat.

ce aş putea să-ţi zic, dragul meu Oskar? aş fi vrut să te rănesc. aş fi vrut să fi avut unghii mai lungi, să rup tricoul tău, care ironic, era cadoul meu, şi să te zgârii cu ele, până când rămâneau bucăţi din tine. în mine. apoi să plâng în hohote şi să-ţi spun că te iert.

(da, te iert.)

pentru că nu îmi datorai nimic atunci. absolut nimic. la fel cum nu o faci nici acum. şi pentru că, alături de durere şi remuşcări, am văzut ceva ce mi-a lipsit enorm, în ochii tăi azurii.

(dragoste, dragoste, dragoste)

toţi suntem păcătoşi, dar nu toţi ştim să acceptăm repercursiunile păcatelor noastre.

(iartă-mă)

pentru tot răul ce l-am făcut. pentru că mi-e martor Marele Anonim că am greşit la fel ca şi tine, dar tu, în loc să iei berea şi să mi-o lipeşti de cap, ai luat-o şi ai ciocnit-o cu mine.

cum spuneai?

„suntem nişte rockeri borâţi şi păcătoşi”

doar suntem făcuţi din acelaşi material.

(insert citatul care a devenit deja clişeic. îl ştii pe de rost)

Halewicz. ştiu că nu ai vrut să-mi faci rău. am simţit asta. şi ştiu că ai fost sincer cu mine, mai puţin …mai puţin…mai puţin în contextul ăsta, când te tachinam de nşpe mii de ori.

(vezi că am mereu dreptate?)

nu ştiu ce să-ţi zic în loc de încheiere.
Kait

(l)una într-un bilion

Peyton-s-Art-one-tree-hill-37600_50

 

 

Luna,

îmi pare rău să te dezamăgesc, dar va trebui să confesez faptul că…știu cine ești. zâmbesc cu jumătate de gură scriind cuvintele astea, fiindcă mă aștept la un răspuns tăios din partea ta. dar, da, știu cine ești, chiar dacă vrei să te amăgești că trăiești sub iluzia anonimatului, sub iluzia că ești doar o altă față gri.

dă-mi voie să-ți spun ceva: cu toții suntem fețe gri într-o masă de oameni în aceași non-culoare.

dar, diferența dintre tine, mine, și ei e că…fiecare avem o nuanță diferită. tu ai probabil mai deschisă decât a persoanei care dădea din mâini ca un dirijor fără orchestră. sau poate puțin mai închisă. dar în orice caz, nu la fel de închisă ca și a mea.

(iar asta mă bucură)

sau probabil că a ta dă în alte culori, și nu îți dai seama. nu încă.

important e că…există oameni care apreciază nuanța ta cenușie, pentru că nu există o alta în lume. și crede-mă, nu există.

(ești unică.)

oricât de mult ai vrea să-ți vâri degetele în urechi și să urlii din toți rărunchii că nu-i așa, dă-mi voie să mă repet: ești unică.

draga mea, ce mă dezamăgește la tine e faptul că nu vezi cât de minunată ești. în tine nu zac doar stele, ci galaxii întregi. corpul tău este o altă lume, un alt univers, și ar trebui să înveți să-l apreciezi. și lumea din mintea ta. e altfel

(…altfel. ești altfel,) oricât de mult te-ai amăgi că nu.

știu că e greu să îmbrățișezi „the weird”. dar trebuie să o faci. trebuie să sapi adânc în tine,

(cu brațele, cu unghiile, cu ghearele, cu ce vrei,)
și să aprinzi flacăra aia. e acolo, pâlpâie. are nevoie doar de puțin vânt.

(și tu ești singura care îl are.)

până când vom avea curaj să ne vorbim față în față, Luna mea dragă, îți las aceste cuvinte scrise în grabă, cu un pix pe jumătate terminat. dar, nu uita, te voi privi din umbră, mereu

(chiar dacă crezi că nu o fac.)

Ahri von Kait