Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

Luna: septembrie, 2014

șapteșpe septembrie

tumblr_mrm0udeAae1re12ono1_500

 

Kait,

nu-mi cere imposibilul. nu-mi cere să fiu al tău pentru eternitate. nu-mi cere să te iubesc cum nimeni altcineva nu o poate face. nu îmi cere…momentan nu vreau să te iubesc.

ai grijă de tine și de sufletul tău. rănile alea noi, pot fi doar de tine cusute.

poate într-o altă viață ne vom întâlni. dar, până atunci, Kait, trebuie să ai grijă de tine. musai. ești cea mai importantă ființă.

(și pentru mine)

dar îți promit că te voi mai ține încă o dată în brațe și ne vom mai iubi, înainte să pleci.

și vom fuma fututa aia de țigară și vom mânca tâmpenii și promit că nu mă voi gândi la ea, fata căreia îi promit tricouri. la care oricum nu mă pot gândi, că tu ești mereu omniprezentă în mintea mea. promit că voi fi al tău. pentru o noapte.

dar după aia, Kait, după aia, trebuie să tragi aer în piept și să pleci.

stand straight and walk like a man.

te iubesc, Kait, dar momentan vreau să nu te mai iubesc.

Halewicz

 

(foto: Oswaldo Guayasamin)

lumea zdrobită de ochii unui … nebun (challenge)

tumblr_mqrujdEfFb1qe31lco1_500

 

uneori uit să-mi iau la revedere,
iar alteori să sting lumina de la baie.
de multe ori uit fierul de călcat în priză,
și dau drumul aragazului …
fără să aprind chibritul.

să ardă

de multe ori mă găsesc stând la povești cu mine însumi,
dar nu în fața unei oglinzi.
îmi spun complimente și mă mustru,
pentru că știu că nu am un suflet neprihănit.

să ardă.

uneori îmbrac un halat alb.
o dată am luat o mașină de tuns și mi-am ras
podoaba capilară.
smocurile ce le-am adunat cu podul palmei le-am
aprins

să ardă.

dar au ars repede, și am putut vedea cum se ridică fumul
la cer.
aveam 8 ani, iar părinții m-au luat de încheieturi și m-au
dus la un medic.
mi-a arătat pete de cerneală
și pe un ton ce se voia drăguț mi-a zis
să spun ce văd.

că arde.

am văzut oameni cu carabine, mascați și ascunși în fața
propriilor lor iluzii.
am văzut oameni care mor, zilnic.
la televizor se spune că bianca drăgușanu a făcut cine
știe ce.
am văzut oameni care mor.

care ard.

acum mă aflu într-o cameră cu pereți capitonați,
iar uneori propriile mele brațe mă strâng și mă sufocă.
o dată mi-am crestat brațul

să curgă

lichidul roșiatic, care nu a ars.
atunci m-au legat ca pe un mântuitor care nu se
mântuiește nici pe sine,
în formă de cruce.
încheieturile mele nu mai pulsau,
iar degetele nu le mai simțeam.

să ardă.

acum stau închis în camera care mă îmbrățișează,
iar mai devreme am văzut cum oamenii se omoară.
oamenii mor.
se întâmplă zilnic.
dar ei nu știu că eu sunt cel care-i determină să facă
asta.

să ardă.
să se ardă.
să moară.

#midnightshit #fiction #writingprompt

10665844_448252121982698_6798296481477416992_n

 

 

“teach me: how to ride a bicycle, how to write a sonnet, how to understand classical music. show me the deepest corners of the forest you always visit and bake me your best dessert. call me in the middle of the night and tell me: „there’s a train to Prague. we have time. i got the tickets”. and then…then, send me the best album you ever listened, while we gaze at the moon and share a Lucky Strike/Malrboro/Philip Morris cigar. and then make me laugh. laugh like i never ever did. laugh so hard that even when i sneeze, i keep laughing.

and then…
leave. disappear. forget about me.”

– that’s what she said