l’heure bleue

de Arry

tumblr_motswpLLYp1qczwklo1_500[1]

(Xanthippe Tsalimi, Endless, 2010)

– Obosesc când aud oameni cum recită… Şi recită din poezii. Aşa ca un roboţel. Îmi plac oamenii cărora nu le e teamă sa spună ce simt… Atunci când citesc o poezie. Şi s-o simtă.
Ştiai căla teatru, uneori…Se mai întamplă ca actorii să uite replicile?
– cred că des
– Şi nu, nu vorbim de filme acum.
– filmele…filmele sunt montate. ele n-au greşeli
– Exact. Teatrul e ceva viu şi imperfect. Vibrează.Te face să trăieşti. Pentru că se întamplă prin cineva care deja trăieşte „poezia”.
Şi poeziile sunt minunate.
– aşa e.
– Era la un moment dat, la L’atelier  recitare de poezie…
– continuă
– Nici nu mai tin minte poezia pe care o recitase tipul respectiv, dar nu o să uit veci cum a spus „şi atunci…”
şi a făcut o pauză de 3 minute. Era linişte deplină.
Nimeni nu mişca nimic. Jur!
Şi după aceea a zis „am să mor.”
Toată lumea s-a ridicat în picioare.

Reclame