holocen

de Arry

azi mi-a zis tata,
că mă pitesc.
prea repede,
şi prea des.
mi-a zis că nu am timp,
că nu am cum,
să observ ce e frumos,
să contemplez.

„de unde îţi extragi tu,
seva?
dacă alergi mereu?”
„din oameni.”
„cum?”
„cunosc mulţi,
dar nu deodată.
şi vorbim rar,
altceva decât
literaturisme.
dar, şi când se întâmplă,
întregul meu univers,
creşte cu
douăzeci de ani.”

îşi arcuieşte o sprânceană,
şi soarbe,
pierdut,
din cafeaua pe care
nu ar trebui s-o bea, defapt.
„oamenii sunt frumoşi.
azi am cunoscut doi.”
„serios?”
„amândouă sunt artiste.
una dintre ele e
fotograf.
şi numele
îi începe cu A,
de la artă.
şi are ideea asta
de a schimba lumea
în bine.
de a încuraja
oamenii să fie
cum simt ei
de cuviinţă.
să se exprime,
fără frontiere.
e frumoasă.
minunată.
o artistă.
cu un suflet mare.
un om bun.
şi e darnică,
totodată.
e o minune a lumii.”
„şi celălalt?”
„are un suflet
frumos.
pe care aş vrea
să-l cartografiez
şi să-l aşez
pe pereţii violeţi.
ştie să scrie
şi vede
şi simte
lucruri minunate.
dar îi e teamă,
de eşec.
şi ea nu ştie,
cât e de perfectă
şi de frumoasă,
sublimă chiar.
e un om bun.
avem suflete interconectate.
numele îi începe cu S.
e boemă,
ţi-am zis?
vrea să fotografieze oameni
şi să citească cărţi străine,
care mai apoi să le lase cadou
unor nefericiţi.”

„mai există, oameni buni, totuşi?”
şi zâmbeşte blând.
privim amurgul  sângeriu,
mândru parcă,
că există,
că e admirat.
„există, dar sunt ascunşi.
dar, dacă ştii
să-i ignori pe cei răi,
karma îţi va da dublat
oameni buni.”
„totuşi,
trebuie să înveţi
să contemplezi
frumuseţea.”
„o contemplez,
dar prefer
contemplarea
unor suflete pline
de speranţă
şi belearte.”

tumblr_mmt6d6K39M1s4f2rto1_500[1]

Reclame