amnezie. cu dragoste,

de Arry

muzeu

“and you invented me
and I invented you
(…)
you were the world’s
greatest invention
until you
flushed me
away.”
– Charles Bukowski, Love is a Dog from Hell

H.,

Am înţeles că te-ai pierdut pe drum.
Undeva, pe străzile pustiite ale Clujului, ţi-ai lăsat sufletul să-ţi alunece printre degete. Înţeleg. Eşti ca un om care a uitat unde îi este casa. Ai o amnezie temporară.

Vrei să-ţi amintesc cine eşti?

Erai cea mai frumoasă operă de artă. Un tablou atârnat singur, în muzeu. Apărat de sticlă groasă, de la 3 inchi în sus. Un portret, mai exact. Unul cu ochi verzi, piele albă şi buze groase. Un zâmbet enigmatic pictat, asemănător cu cel al Mona Lisei. Şi cu toate astea, nicio fotografie nu ţi-a putut capta adevărata lumină pe care o emanai. Oricine ar fi încercat, te-ar fi ucis.
Niciun pictor n-a reuşit să-ţi redea zâmbetul.
Era prea interpretabil.

Ştiai să cânţi.
Aveai o chitară neagră, perlată. Ai numit-o aşa. Inventai sunete necunoscute, adresându-le idolilor morţi. Unor zei inexistenţi pentru omenire, pentru noi, muritorii de rând.
Când degetele tale atingeau corzile metalice, zeci şi sute de perechi de ochi curioşi, violeţi sau arămii, stăteau şi te priveau.
Iar tu zâmbeai.
Din nou acel zâmbet, care şi până azi a rămas o enigmă.

Desenai.
Pe coli de hârtie, peste linii destinate cuvintelor. Peste pielea pură sau cea cicatrizată.
Desenai în amfiteatru, în vechea ta sală de clasă, în intimitatea căminului. Ai desenat cândva, peste o piele crestată, într-o cafenea din oraşul tău natal. Atunci, o pereche de ochi pierduţi în zare, au zis: „Uită-te la el. Cât talent! De ce nu faci o meserie din asta?”
Iar tu ai zâmbit. Şi ai mulţumit. Şi te-ai aplecat mai tare asupra pânzei compusă din epidermă.

Ochii tăi erau verzi.
Uneori erau stinşi de albastrul mării. Dar, mereu incerţi. Niciodată nu ieşeau din sfera verdelui.
Clipeai leneş, iar în aceaşi manieră priveai şi oamenii ce treceau pe lângă tine.

Fumai.
Cu mâna stângă, în general. Alături, aveai o cafea fără lapte, un plic de zahăr.
Aveai o geacă de piele.
Şi tricouri negre.
Blugi, mai mereu.
Şi un medalion compus dintr-un skateboard şi o cruce de fier.
Totuşi, cel mai frumos accesoriu al tău a rămas zâmbetul.

Iubeai.
Cu patimă.
Lumea, mai puţin oamenii.
Căţeii vagabonzi.
Şi cei cu stăpân.
Cărţile ciudate şi poeziile lui Minulescu.
Muzica şi arta.
Râdeai cu întreaga ta fiinţă.
Şi niciodată nu te-ai încruntat.
Aveai mereu aceaşi ridicătură a colţurilor buzelor.

Acum îţi aminteşti?

A ta,
A von K

Reclame