Lijphart & co.

de Arry

Modele ale democraţiei,
se numeşte noul meu coşmar.
E scris de un oarecare Arend Lijphart
cică e om învăţat.
Povesteşte în sute de pagini,
despre ţări stranii,
despre regimuri, monştrii şi oameni.
Probabil că zâmbea cinic pe sub musteţi,
când a dus cartea la tipărit:

„Hai să-i mai chinui,
şi pe studenţi un pic!
Să mă citească în silă,
şi să mă urască; pentru că nu pot înţelege
diferenţe minuscule, între consensualism şi majoritarism.
Să dea parţiale,
de care să fie stresaţi.
Să-şi piardă nopţile,
ş-aşa grele,
luându-şi notiţe,
în agende.
Să adoarmă pe masă la seminar,
să nu priceapă o iotă la curs,
doar pentru că proful are un stil…cam dus.
Să-şi plângă de milă,
să-şi pună întrebări existenţiale,
precum:
>De ce nu am învăţat?
De ce nu am citit?
De ce mă simt atât de tâmpit?
De ce proful e plin de plictis?
De ce timpul trece atât de greu la curs?
De ce nu pricep nimic?<”

Probabil că vom reuşi,
dacă vom parcurge, măcar puţin,
acest curs plin de hieroglife,
şi vom putea
să luăm note decente la parţial, respectiv sesiune…
Dar până atunci,
am să mă cufund din nou,
în consensualism, majoritarism,
treizeci şi şase de democraţii,
independenţa băncii naţionale,
constituţii scrise şi acte aleatorii,
legislative şi executive,
cabinete monocolare,
pluripartidism şi multipartidism…
Corporatism, sisteme electorale,
hartă bidimesională şi management macroeconomic.
Pentru că nu-l vom lăsa pe acest domn,
să ne arate cu degetul şi să râdă de noi.
Ne vom ridica capetele cât mai sus,
şi vom lua de acum notiţe la curs,
vom citi şi vom pricepe…
şi dacă nici aşa nu merge…
Om rezolva cumva şi asta.
O sticlă de jager, şi cu asta basta.

Reclame