o simplă zi

de Arry

Azi, în timp ce stăteam agățată de o bară din autobuz, o doamnă bătrână, foarte simpatică, se uita la mine. Mai aruncam și eu priviri fugitive, să nu fiu obraznică. La un moment dat, cum a merge cu busul e sport extrem, am început să mă clatin pe picioare, și să mă hlizesc. Doamna, foarte cumsecade, și-a fixat ochii, migdalați, în ai mei. A zâmbit cu toată gura și a zis:
– Ce ochi frumoși aveți.
M-a lovit. Nu în plex, ci în suflet. Am zâmbit cât am putut de frumos, cu toți dinții mei, simțind cum mi se înroșesc vârfurile urechilor. Am îngăimat un „mulțumesc”, cât se putea de dulce.
– Vai, dar și ce dinți frumoși. Și cât de albi!
Și priveam cum mă soarbe din ochi. Am mulțumit, și am privit-o cu aceași tandrețe cu care își privește o nepoată, bunica. Pot spune, că această întâlnire mi-a făcut bine.

M-am dat jos în Parc, să-mi mai anim ziua cu peisajele amorțite, și am privit cum se duce doamna mea, cu autobuzul în continuare, înspre Grigorescu. Mi-am permis să zâmbesc și să mă bucur de aroma toamnei și de frunzele arămii, ce mi se întindeau ca un covor la picioare. Și nu am zis nimănui de această întâmplare…până acum.

Se pot întâmpla și lucruri frumoase, unde și când te aștepți mai puțin. De asta, de acum, o să încerc să fiu mai înțelegătoare cu oamenii mofturoși din autobuze și cu cei grăbiți. O să încerc să le ofer măcar o ridicare a colțurilor gurii. Cu toții au gândurile lor, e adevărat, dar zâmbim în aceași limbă, nu? Și cât de frumoasă poate deveni ziua ta. Așa, doar pentru că cineva a vrut să-și împărtășească fericirea.

Sincer, eu îi datorez mulțumiri acelei doamne. Îmi dau jos pălăria, în fața dumneaei, căci mi-a făcut ziua mai plăcută. Mult mai plăcută.

Reclame