Pu-bli-ci-ta-te

de L'Arylequine

 “De ce ai ales publicitate?”
Această întrebare îmi pătrunde prin pavilionul extern, prin urehea ineternă, și într-un final este decriptată de creier, datorită impulsurilor electrice. Îmi răsună în cutia craniană, având un ecou confuz, care-mi ajunge până la inimă, determinând-o să-și accelereze ritmul și să determine, într-o oarecare măsură, invadarea corpului meu cu adrenalină.

Am auzit întrebarea aceasta – într-o formă de viitor – încă dinainte de bac. Când le răspundeam, prietenii, colegii și profesorii se luptau între o privire șovăitoare și una persiflant. Zâmbeau din complezență, ajungând uneori la lățirea buzelor și descoperirea perlelor dentare. Da, adică să rânjească. Unii își arcuiau sprâncele, surprinși de alegerea făcută.
“De ce nu litere?” m-a întrebat cândva profesorul meu de română. “Bianca, tu ai fi foarte bună în domeniu!” Zâmbeam politicos, de multe ori forțat și dezaprobam ideea printr-o simplă mișcare a capului. “Dar vai, chiar ți s-ar potrivi domeniul! Ai talent, citești, îți plac limbiile străine, înțelegi…” Încerca el să mă convingă, dar tentativa mea de zâmbet devenea grimasă. “Nu îmi aduce beneficii, domnule profesor. În plus, mă limitează. Eu nu vreau să fiu profesor, vreau să văd lumea!” Probabil că tonul meu fusese ferm, iar în ochi îmi apărură luminițe, căci mă bătu din nou pe umăr și mă încurajă.

O altă problemă de genul am avut și cu profesoara mea de franceyă, o doamnă pe care o stimez și admir. E o podoabă! “Adriana, de ce nu mergi la LMA?” Întrebarea mă trăzni ca un fulger și am început – în loc de răspuns – să fac gesturi incoerente cu mâinile. Din gură nu-mi ieșea niciun cuvânt. Mi-am lăsat brațele inerte pe lângă corp, și mi-am proptit bărbia în piept. “Să știi că te-ai descurca!” Am privit-o pieziș și am zâmbit strâmb. “Ai predilecție pentru limbi străine! E ceva unic, nu oricine are. E ca urechea muzicală, dar pentru cuvinte.” Am mulțumit și m-am roșit până în vârful urechilor, dând un răspuns evaziv. Nu voiam s-o jignesc sau să o dezamăgesc.

Am auns ulterior acasă. Noaptea, în timp ce-mi pironeam privirea în tavanul mat, pe care doar farurile mașinilor îl mai scotea din meditația-i adâncă, am început să mă gândesc. Puteam să văd cu ochii minții cum sinapsele se prind “de mănuță”, formând un pod pentru curentul electric, care aleargă într/un suflet, mai ceva ca bietul atenian, care o dată ajuns la destinație, a îngenuncheat, și-a ridicat mâinile în aer și a rostit faimoasele sale ultime cuvinte “Am învins”. Apoi, s-a stins.

Mii de semne de întrebare îmi răsunau în minte. “De ce publicitate? De ce nu psihologie? De ce nu litere? M-am întors pe-o parte și am început să mă lupt cu gândurile mele. Am scos-o pe a mea Excalibur și le-am înfruntat, tăindu-le în bucăți din ce în ce mai mărunte. După ce am reușit să le mai domolesc, Supraeul – personificat într-un Merlin – și Eul – personificat într-un Cavaler Negru, s—au uitat la mine cu priviri ironice, mi-au smuls sabia din mâini, m-au prins de brațe, și m-au târât până la un scaun, unde m-au legat de marginile acestuia.

-De ce? Am întrebat eu contrariată. De ce nu mă lăsați îîn pace? Vreau să dorm!
-Taci! Copila mea, taci! A zis vrăjitorul și mi-a făcut semn, ducându-și degetele la buze.
Apoi, cavalerul a adus o balanță, o bucată enormă de hârtie și o pană magică, care plutea deasupra pergamentului.
– Acum, draga mea, gândește-te: de e vrei asta și de ce nu?
– Scoatem literele/LMA-ul, da? În fond, nu acest domeniu e problema, ci psihologia și publicitatea. Acolo se dă adevărata luptă crâncenă.
Au aprobat prin simple mișcări a capului și am început să mă gândesc. Din pricina gândurilor, care se recompuneau cu grijă și atenție, acceastă activitate primordială, mi-era îngreunată.

“De ce psihologie? Pentru că pot cunoaște omul. Pot ajuta omenirea, individul, grupul, societatea. O pot schimba! Pot face lumea un loc mai bun! În plus, psihologii sunt bine plătiți, și vor fi căutați. Dacă nu ai chef să asculți omul, poți da din cap și tot îți primești banii. Și totuși…și totuși, e o meserie nobilă. E un domeniu din care poți să extragi povești. Oamenii sunt artefacte mișcătoare. Sunt oaze de inspirație!”
Am mărit ochii și am afișat o privire inocentă. Pana scria de zor, iar brațul drept al balanței se înclina.
“Ești sigură?” M-au întrebat gândurile. “Nu poți ajuta omenirea! Nimeni nu vine la psiholog. Nimeni nu vă caută, momentan. Ar trebui să pleci din țară, să înveți pe rupte. Și dacă ai rămâne sau ai pleca, ar trebui să te amăgești în permanență că omul e așa și așa, că nu te minte, că nu te înșeală. Ai urî omenirea și pe lâmgă altruism, nu ai avea niciun alt beneficiu. Crezi că ai scrie povești? Te înșeli! Nu ai putea clinti minuții, te-ai încărca prea mult. Vrei să cazi în extreme?”
Mi-am mușcat buza, am văzut cum pana se oprește obosită și cum se privesc contrariați, Eul și Supraeul. Pe lângă toate acestea, brațul drept al balanței se ridica încet. Nu se putea! Supraeul clătină dezaprobator din cap.
-Gândește-te bine, mam’sell, a început el zâmbindu-mi sec. Noi îți vrem binele.

“De ce publicitate? Am aceleași  beneficii ca la psihologie. Pe de/o parte pot ajuta oamenii, studiind piața, studiind ce vor. Și dacă eu + un grup mai mare de oameni conchidem că nu e bine, putem trage un semnal de alarmă, inițiind campanii și spoturi publicitare. Cum ne zicea și domnul profesor de la “Metode de Cercetare”, noi putem – prin persuasiune – să scoatem omul din casă și să facem ce vrem din el. Putem ajuta noua generație, care e atât de confuză de iluziile mass-mediei. Ei sunt ca Sisif, împing bolovani și au impresia că sunt fericiți. Putem spulbera bolovanii și să-i aducem pe calea cea deaptă…să fie fericiți cu lumea reală…cu ei înșiși! Îi putem învăța că se pot recrea în permanență, și că nu sunt nevoiți – prin intemediul site-urilor de socializare – să-și creeye o imagine falsă, sub care să se ascundă, pentru că ei cred că nu pot. Ei na! Timshell. Tu poți.
“Și dacă devii totalitară, ajungând să impui o nouă ordine mondială? În plus, gândește-te: ce faci tu defapt este să minți. Vinzi lucruri inutile oamenilor, care le vor cumpăra, pentru a impresiona oamenii pe care nu-i plac.” Au șoptit gândurile precaute. Cei doi schimbau priviri speriate, pana gravita, balanța aștepta. Am zâmbit zeflemitor.
“Eu voi putea distruge N.O.M. Și nu doar eu, ci toți care vrem.”
“Cam utopic, mam’sell” au mormăit gândurile.
“Realitatea e o alternativă a unei distopii. Eu pot schimba lumea. Toții putem! Dar ne scufundăm într-un somn letargic, care se manifestă prin indiferență. Eu voi fi ceasul deșteptător. Eu voi încerca să ajut omenirea. Eu și alți oameni care vor, și care știu că pot.

Pana căzuse brusc, pergamentul se aprinse și începu să ardă cu o flacără veselă, cei doi dispărură, gândurile amuțiră și doar balanța se înclină puternic spre stânga. Am deschis ochii brusc și m-am ridicat în capul oaselor.
– Știu! Am zis. Știu! Am repetat, accentuând cuvântul. Publicitate! Pentru că unește, deopotrivă, atât publicitatea cât și creativitatea. Nu mă limitează, dimpotrivă, îmi lărgește perimetrul cunoașterii și al oportunităților. Satisfacția vine pe ambele planuri!

Și acesta e motivul pentru cre am optat pentru această minuntată opțiune. Momentan, sunt doar în a 3-a săptămână de facultate, dar momentan îmi place. Aproape totul.