raţiune versus simţire

de Arry

„Nu inima, ci mintea
Să te conducă-n viaţă.
Căci inima te minte,
Dar mintea niciodată.

„Serios?” Mi-am arcuit o sprânceană, şi am început să sorb încetişor din pepsi-ul meu. Această parabolă, această mantra după care se ghidează toate adolescentele, m-a determinat să-mi înnec în doza de aluminiu, râsul sarcastic, ce bătea spre isterie. Am clătinat cu grijă din cap, fără să rănesc din greşeală sentimentele altora.

Am citit de multe ori pe internet, mai ales în ultima vreme, că se duce o constantă luptă între inimă şi minte. De fiecare dată îmi venea să mă ridic şi să tai cablul de la internet. Sau mai bine zis, să blochez site-ul respectiv, pagina sau persoana. Pur şi simplu, începe să mă scoată din sărite această metaforă. Este absolut nemotivată, pentru că în fond, totul porneşte din creier. Inima nu are nicio treabă. Deja pot vedea cu ochii minţii, cum anumiţi oameni care, dacă din fericire au ajuns aici, clatină dezaprobator din cap,  şi închid fereastra. Ştiu, uneori adevărul doare. Cum zicea şi John Fowles, „Un adevăr e mereu o formă de moarte.” De fiecare dată când zicem adevărul, ucidem ceva. Fie din noi – o speranţă, un vis, o concepţie, o temelie, fie din alţii. Dar, pe lângă minciună şi adevăr, şi a muri este o artă.

Şi, am început să molfăi ideea asta cu inima şi mintea, şi într-un final, mi-am lăsat capul să cadă pe birou, şi mi-am pus şi mâinile peste. Nu puteam să-i găsesc înţelesul, mai departe de metafore. Pe lângă faptul că mă scotea din sărite că impune tineretului să creadă că inima „gândeşte”, am realizat că e stupidă. În fond, totul este în creier. Da, chestia aia mare – plată sau cu circumvouluţiuni, prin intermediul căruia exişti. Să nu văd rânjete sardonice, căci ştiţi că pe undeva am dreptate.
Totul se află în minte. Creierul, este acea voce  inutilă  enervantă, care îşi pune mâinile în sân, îşi ridică nasul şi cu trufie, neagă tot ce-i zici. Sau altfel spus, este Supraeul, care trage mereu de mânecă Conştientul, şi-i arată asta şi asta. El este şi cel care, atunci când ai adormit mai bine, îşi scoate ochişorii din văgăuna lui, şi începe să se plimbe, înseminţând alte gânduri şi idei. Te poate determina să-ţi iei câmpii, să-i strângi cu grijă şi să fugi departe. Da, acesta este „creierul”, care raţionează.
Cealaltă, consider eu, este medula oblongada. Acea mică chestiune din hipotalamus, datorită căreia suntem umani. Partea sentimentală, care te pune în cumpănă, care îţi zice: „şi dacă este bine? Continuă, ţine la ăla/aia.” Este cealaltă voce, care practic nu gândeşte raţional, ci se bazează pe impulsuri, pe instinct, pe simţiri. Asta e „inima”.

Aşadar, eu acum vă întreb: de ce să le numim „creier” şi „inimă”, când din punct de vedere medical şi psihologic e greşit? Nu mai bine le spunem „raţiune” şi „simţire”, după cartea eponim a lui Jane Austen? Sună şi mai bine şi e şi adevărat. Aşa măcar, nu bolunzim  înnebunim tineretul de cap, care probabil are impresia că inima chiar gândeşte (şi că doare). Înţeleg că există fenomenul de „heart breaking”, dar ăsta intervine foarte rar, şi mai ales când persoana aceea e zdruncinată emoţional. Dar tot de la creier se trage. El este vinovat de tot, şi tot lui trebuie să-i mulţumim.

Fără „creier versus inimă” ci „raţiune versus simţire.

Reclame