fiecare are o poveste

de L'Arylequine

– Mi-e teamă de băieţi.

Mi-am ridicat capul din carte şi am fixat-o cu ochii mei mari. Îşi frământa degetele şi cu un ochi se uita la cartea ei, Lolita – a lui Nabokov, şi cu celălalt în gol, imaginându-şi eventual băieţi  care se perindă prin faţa ei, care probabil o arată cu degetele şi chicotesc fără ruşine, fără a-şi ascunde dinţii – albi, galbeni sau închişi.

– Adică?
– Adică, nu ştiu. Mă intimidează.
– Dezvoltă. Nu înţeleg.

Se uită spre mine cu o pereche de ochi inofensivi, obosiţi, sătuli de tot ceea ce văzură. Cum i-ar fi definiti o persoană dragă mie, se uita la mine cu o pereche de ochi care „au văzut mult prea multe”. Am încercat să zâmbesc, dar colţurile gurii mele nu se ridicară. Începeam să-mi fac griji pentru Leilani. A mea Leilani.

Trase într-un final aer în piept şi se întoarse cu totul spre mine. Purta o cămaşă roşie-bordeaux, în carouri, fustă neagră şi dres negru. Şi totul era încununat cu o pereche de converşi, şi bineînţeles de cartea cu copertă verde a lui Nabokov. În spatele ei se profila parcul, cu copaci înalţi şi impunători, cu alei pierdute printre ei şi oameni lipsiţi – aparent de griji. „Fiecare are o poveste.”

– Prefer să nu vorbesc cu ei, prea mult, prea în detaliu. Prefer să fiu superficială, să nu le spun detalii ale vieţii mele. Nu vreau să ajungă la mine. Nu pot să am de-a face cu băieţii.
– De ce?
– Pentru că îşi bat joc. Pentru că mă arată cu degetele. Pentru că ei pot, pentru că sunt mari şi răi.

Mi-am arcuit o sprânceană, şi am cuprins-o de umeri, fiind mişcată de suferinţa ei.

– Nu sunt toţi răi. Trebuie să ştii cum să le dai peste bot. Când vor să profite de tine. Eu nu am ştiut atunci, dar acum ştiu, şi nu le permit. Nu e greu.
– Dar ei mă iau de proastă!

Ridică tonul şi se ridică brusc de pe bancă. Se uită în stânga, în dreapta şi se aşeză la loc, netezindu-şi fusta. M-am uitat la ea, însă pentru câtva timp, mi-am mutat privirea, să mă gândesc ce aş putea să-i spun. M-am uitat în jos, la gâtul meu. Eram îmbrăcată atât de simplu şi lejer! O bluză roşie ce aluneca pe umeri, pantaloni scurţi negri şi nelipsiţii mei converşi în carouri, tot roşii. Am zâmbit cu jumătate de gură, aşteptând o adăugare de la a mea prietenă, însă ea îşi îngropă faţa în mâini. M-am uitat insistent la ea, arcuindu-mi pe rând sprâncenele, şi parcă simţind, îşi depărtă degetele, văzându-i ochii. Îşi coborî mâinile, netezindu-şi din nou rochia, prinzând-o de marginea brodată şi lungind-o. Începeam să cred că fie se eschivează, fie aşteaptă să zic ceva.

– De ce crezi asta?

Îşi întoarse capul cu grijă înspre mine. Ochii ei se îngustaseră – probabil din cauza luminii – iar părul parcă-i stătea altfel. Cartea îi alunecă fără sunet de pe bancă, iar ea se aplecă să şi-o ridice. O ţinea în mână, o ridică la nivelul gurii şi începu să bată darabana în ea.

– LEILANI!
– Pentru că sunt mică, pentru că sunt fragilă.

Se întoarse spre mine, privindu-mă îndurerată. Mi-am muşcat buza, am pus cartea în cealaltă parte şi am tras-o lângă mine.

– Vei întâlni şi oameni buni.
– Ştiu asta. Chiar ştiu. Dar mi-e teamă. Mi-e teamă să mă deschid în faţa fiecărui imbecil de pe faţa pământului până o să găsesc unul bun. Pentru că m-ar termina psihic…
– Pentru că fiecare ar lua ceva din tine.

Se desprinse din braţele mele şi îmi zâmbi. Cu toţi dinţii ei, un şir de perle. Îşi învârti capul în sus şi-n jos, se mai uită în stânga şi-n dreapta, şi-ntrun final se uită la mine. Probabil că expresia mea era una rece, lipsită de orice sentiment sau poate una enervată, dar în niciun caz – nu cred – una calmă. Însă, în scurt timp începu să povestească. Începu pe un ton domol, apoi urcă o octavă, apoi o scăzu, de fiecare dată făcând gesturi mici cu mâinile şi încruntându-se.

–  Mă dezgustă. Nu-mi plac, habar nu am de ce. Şi habar nu am dacă o să-mi revin vreodată. M-am plictisit de ei. Chiar dacă sunt buni, mie mi se par nişte fiinţe enervante. Nu-i pot numi inutili, dar îi pot numi gunoaie ale societăţii. Adică nah, am cunoscut băieţi mai răi decât fetele. Care bârfesc fetele, mai rău decât nişte babe. Care găsesc fete prostuţe, pe care le învârt cum vor, ca mai apoi să publice conversaţiile pe facebook, doar pentru că pot. Mi-e scârbă de astfel de manifestări!

Clătină dezaprobator din cap, după care continuă.

– La început credeam că sunt doar intimidată de ei, că mi-e teamă. Însă, acum realizez că defapt îi evit intenţionat. Mi se par aşa, nişte germeni, mi se par oribili. Toţi ăştia din primele licee, sunt de tot … adaugă aici invectiv, nu vreau să înjur. Dar zău că aşa sunt! Se rdică de pe bancă, şi cu pumnii strânşi se lovi în pulpe. Se aşeză la loc, îşi împinse buza înainte, bosumflându-se parcă, şi continuă: nu înţeleg de ce sunt aşa. Aşa afurisiţi.
–  Majoritatea sunt fie nativ – pentru că e din familie, fie din cauza unei femei. Ele pot face multe unui băiat. De aici şi misoginismul.
–  Ah, dar cine ar putea urî femeile? Sunt cele mai frumoase fiinţe.

Şi începu să râdă. Am acompaniat-o şi eu, hlizindu-mă puţin sacadat, încercând să nu-i stric noua bună-dispoziţie.

–  Şi cred că o să-i evit, reîncepu ea după scurtă vreme. Până ce o să mai câştig ceva încredere, ştii? Se uită la mine, iar ochii ei sclipeau. Am rânjit în semn de aproabare.
–  Uite, trebuie să fi şi atentă. În general, pe nemernici îi poţi recunoaşte de la kilometrii. Şi-ţi spun că nu toţi sunt aşa afurisiţi. Ăia de care spui tu sunt aşa din nevoia de epatare. Ei vor să fie apreciaţi de un anumit grup de „şmecheri”, şi mai mult ca sigur ca să poată face parte trebuie să se poarte ca ei: să fie răi cu fetele, să-i intimideze pe elevii mai mici, să fie insolenţi cu profesorii. Nevoia de acceptare e groaznică.

Îşi muşcă buza, încercând – credeam – să analizeze cuvintele mele. Nu zise nimic o vreme, îşi mută privirea în pământ, la converşi, şi după care ridică cartea, o deschise, se uită la ceva pagini şi la mine, care între timp îmi ridicasem Casa Buddenbrook, a lui Mann, încercând să număr câte pagini are capitolul.

–  Poate ai dreptate. Dar, oricum, o să treacă şi asta.
–  Nu trebuie să te grăbeşti. Ai tot timpul din lume. Bucură-te de anii pe care-i ai. Şi, cum zicea un articol pe care amândouă îl apreciem, trebuie să ne obişnuim cu propria noastră singurătate, să nu fim dependente de o altă persoană.
–   Ahhh…de asta îmi e teamă. De nevoia mea de a fi cu o altă persoană. De dependenţa asta pe care o am faţă de oameni.

Puse cartea jos, se rezemă de spătarul băncii şi privea cu melancolie în jur. I-am urmat exemplul şi am observat un bătrânel cu o pălărie caraghioasă, verde, de vântător, care-şi plimba căţelul, un pechinez. Instinctiv mă luă un dor nespus, care mă ardea. Fără să vreau, am dat glas gândurilor mele:

– Ştii… Avem nevoie de cineva, căci altfel viaţa asta o să ni se pară o lungă şi chinuitoare nenorocire. Avem nevoie de oameni ca să ne indispunem, să ne binedispunem şi ca să putem trăi, să accedem la ceva înalt. Avem nevoie de oameni pe care să-i citim, dar mai ales avem nevoie de ei ca să ne putem împărtăşi părerile, nevoile, durerile.
– Eu nu am o problemă cu intimităţiile. Sunt o ciudată.
– Adică?
– Eu îmi împărtăşesc gândurile cu oricine. Nu secretele mă fac pe mine slabă.

Am renunţat să-l mai privesc pe bătrânel şi m-am întors cu tot corpul înspre ea, fiind atât de uimită de ceea ce spunea. Am mărit ochii şi am clipit des. Conversaţia asta devenea stranie.

– Cum adică? Trebuie să ai secrete. Oamenii te pot distruge dacă nu le ţii înspre tine.

Îşi întoarse capul şi mă privi cu o blândeţe necaracteristică vârstei ei. Cu acea blândeţe cu care te privesc oamenii în vârstă care au poveţe nemaivăzute. Îşi înclină capul într-o parte, încercând să mă vadă mai bine, după care se întoarse cu totul înspre mine.

– Nu am probleme în a-mi dezvălui cele mai mari secrete sau cele mai întunecate gânduri care mă săgeată. Îmi place ca oamenii să ştie exact cine sunt, când se încurcă cu mine. Nu sunt mereu aşa de veselă, şi nici nu e uşor să te descurci cu mine. Şi poate că aşa, le-ar fi mai uşor să stea cu mine, să mă cunoască, să se obişnuiască cu mine. Bine, înfară de băieţi. Cu ăia nu prea discut.
– Şi cum rămâne cu pofta de a descoperi un om, dacă tu te dezvălui aşa?

Îmi zâmbi enigmatic.

– Nu cunoşti pe nimeni cu adevărat într-o viaţă de om. Iar mie-mi place să mă reinventez cu fiecare poveste ce-o aud, fiecare carte ce-o citesc, fiecare pictură ce-o termin, fiecare fotografie ce-o privesc.